Nu pot decat...

Din toate cate spun
Nimic nu-i insemnat,
Chiar de e rau sau bun,
Deja, de toate s-a aflat,

Iar eu, saracul scund
In intelegeri si dureri,
Incet, incet ma tot afund
Mai departat de ieri.

Am strans desagi
De fum si vant,
De clipe vagi
Si clipe de cuvant,

Am adunat in piept
Un val de praf si spume,
Un sfert de veac regret,
Doua treimi de lume...

Dar pieptul nu mi-e plin,
Mi-e inima tot seaca,
Iar amintirilor ce vin
Le am doar urmele cand pleaca.

Nu pot decat sa tac
Prin neinsemnatate,
Si sa raman sarac
In vorba si in fapte.

Oricat cuvant as arunca
Pe foile ce-asculta,
Nimic si nimeni nu se va schimba
Din astă formă slută.

Nu pot decat sa spun
Ce mult iubesc un timp,
Cand linistii stapan
Ma am ca sa nu simt.

Dar astfel timp
E scurt si rar venit,
Si doar atunci fiinta-mi
Se stie la zenit.

Eu, cautatorul greu
De necuvinte aspre, triste, suple,
Sa fie cantul vorbelor al meu,
Fara de rost, de nimeni nu-i s-asculte.

Ce pot sa fac in fata unui haos
Ce ordinea-si proclama
Inlocuind un zeu in naos,
Un haos fara mama.

Nu pot decat sa tac
Neinteles si rece
In mine revoltat,
De timpul care trece.

Si cate rosturi false
Sa pot sa mai gasesc
In aste mii de mase
Ce-n aur se falesc?

Cate dureri s-ascund
In spatiul dintre randuri,
Sa intelegi ca sunt
Cautator de ganduri?

Cate priviri sa las
Asupra ta, neascultare?
Cat cer a mai ramas
Necunoscut sub mare?

Nu pot decat sa cer
Un timp de zabovire,
In noaptea de mister
Eu am o licarire

Ce-aproape e lumina,
Dar nu e inteleasa,
Aproape e divina
Dar nu destul de deasa...

"Aproape" e un gand
Cu care nu ma simt destul...
Aproape-am inteles:
Sunt prea putin, prea mult.