Legenda

Plange cu vise sufletul meu,
Plange cu sunet de corzi de chitara,
Ca lira din Hebrus a lui Orfeu,
Plange de dor din nou sa rasara,

Din nou sa rasara, in maini talentate,
Din nou sa rasune in templu,
S-o asculte multimea, s-o-nteleaga in parte,
Si sa-i vada durerea si plansu-i contemplu.

Pe aripi de vant, in cuiburi de vulturi,
Pe-naltimi sa fie purtat iar si iar,
Sufletul meu nu razbate tumultul,
Intre lumea povara si traiul amar.

Plange de dorul maretului soare,
De dragostea rece a noptii cu luna,
Plange cu teama la gandul ca moare,
Si moare in bezna lipsit de cununa.

In ochii multimii se simte lipsit
De dreptate, iubire si dor,
Si canta durerii necontenit,
Cantare ce ingerii canta in cor.

Ar trece hotarul spre somnul de-o clipa,
Dar clipa-i o viata retraita cantand,
Iar viata de-o clipa s-ar face-ntratata
O viata-n pamant, traita plangand...

Se simte, de doruri orbit si impins,
Sa calce pe-a lui juruinta,
Sa cada spre nimfe ca tanarul Attis,
Nebun, obligat de dorinta...

La marginea marii nu gaseste uitare,
Apusul nu-l fura spre noi emisfere,
Nu se afunda, de se-arunca in mare,
Si dragostea-n schimb nici un om nu i-o cere.

Doar vechiul Apollo strecoara-n vorbire,
Lumina si cantec, spre alinare,
Artemis il cere cu dor spre padure,
Spre verdele crud, departe de mare...

Neclintit si prea sigur de drumu-i in fata,
Nu da ascultare, nimanui, mai mereu,
Titanii de stanca sub bolta ii lasa,
Ca drumet obosit, insa vesnic Perseu.

E-o legenda sufletul meu invechit,
E o carte cu nimfe si zei,
Pe carare-a cetatii se cere citit,
De lupii cu blana de miei.

Un trofeu nedorit, prea modest si murdar
Sa ajunga la el, mesagerii n-alearga,
Ma privesc de pe stanci si isi zic:" In zadar,
In zadar unii plang catre inimi de piatra!"