În căldura serilor cu tine

Îţi sterg cu buzele
Sudoarea trupului tău,
Şi acopăr cu frunzele
Inimii mele
Oftatul greu al pasiunii noastre...
Aşternuturile roase
De-atâtea şi-atâtea mişcări
În leagănul acestei luntre,
Se frâng!...
Şi flăcările-n lumânări
S-au stins de gemetele scurte
Pe care mi le cânţi
Ca pe un imn al pieptului meu,
Ascultat în ecou de pe munţi,
Mai minunat, mai dulce,
Mai sfant decat cantul
Ce iese din visul
De dragoste al lui Orfeu...

Regină a visurilor aburinde,
Peste tine condu-mi mâna,
Mă pleacă şi mă fă una cu pământul,
Apoi te aşează peste mine,
Să simţim amândoi ţărâna;
Şi patosul din tine
Să-mi ardă sufletul pe dinăuntru.
Mă întind, mă aplec şi urlu,
Mă satur, te alung şi te chem,
Te-ntind către zidul de piatră
Şi stai parcă pusă pe lemn;
Îmi iei răsuflarea şi-mi zgării pe spate
Un semn ce pe veci să-mi rămână,
Ţi-s ochii scântei în şuviţe lăsate
Pe faţă, pe umeri, spre mine pe mână.
Te am mai aproape de mine,
Decât propriul meu suflet,
Şi ce ne desparte sunt fire
De flăcări ce curg într-un scâncet.
Te acopăr cu fine sărutări pe un şold,
Te apleci peste mine,
Şi începi de la cot,
Să-mi arăţi cantr-o hartă
Pe unde să merg,
Cu mâna mea dreaptă
Spre ce să alerg...
Te scurgi ca un vis,
Ca un praf în clepsidră,
Pe pieptu-mi deschis
Îmi oftezi ca o liră,
Nu mă laşi să respir
Decât aer din tine,
Şi nu pot să mă mir,
Căci te ştiu mult prea bine:
Pe orice potecă, în fieşce drum,
Umblu dornic, pe tine întreagă,
Mi-e pasul dorinţă şi sufletul scrum,
Ca tine, nu-i nimeni să-mi ardă.