duminică, 15 decembrie 2013 | By: Andrew

Dintre nespuse

Unde eşti?
La braţul cui zâmbeşti?
Pe alei de amintiri tomnatice,
Singur, cuvintele romantice
Se spulberă-n blestemele cereşti...
Ha! Singurătatea! Prietenă mi-era odată,
Înainte să te ştiu uitată...
Uitat la rându-ţi m-ai lăsat,
Şi te ocupi de ignorat,
Manifestând o ură tipică
Celor ce aşteaptă, dar de la care nu m-aş fi aşteptat...
Detestabil! Şi când te-arunc
Din mine ca lava din vulcan,
Rămâne strâns-o amintire, un prunc,
Câteva luni şi-un an,
O pereche de tălpi fără pereche,
O gleznă, un zâmbet, un tremur nebun în nebunii,
Scânteile din stele de după ureche,
Şi-acele mii şi mii
De doruri nespuse.
Pare-se că strânse,
Mai multe-s bune pe care le prefer,
Şi-n chinul solitar mi-ofer
O clipă-n doua scene:
Cât de frumoasă erai când tăiai roşii!
Cât de senină în orizontul meu,
Când te-ntindeai alene
Pe verdele din suflet.
Te urăsc, cu iubire,
Pentru fiecare fericire,
Cu care m-ai blestemat!
Mi-ai promis,  m-ai iertat,
Şi toate au fost false!
Ca visul amintirii,
Şi amintirea visului în nebunia firii;
Şi vreau, rărunchii să mă lase,
Coapsele minţii şi suflul ce-mi aduce,
Trecutul în nocturne, să-l duc precum o cruce,
Dar singur.
Căci tu urăşti!
Ignori, zâmbeşti...
Mă judeci. Ce scop sărac al unui trai...
Dar când iubeai...
Atunci...

1 comentarii:

Maria Calin spunea...

Ce-ți pasa cine urăște,
cine uita, cine iubește?
Ia-ți singurătatea la braț,
iartă ce urăști,
vezi unde greșești
poate de toate
se va plictisi cea singurătate
va apleca apoi
când ai sa reînveți
să împarți la doi

Trimiteți un comentariu