Dintre nespuse

Unde eşti?
La braţul cui zâmbeşti?
Pe alei de amintiri tomnatice,
Singur, cuvintele romantice
Se spulberă-n blestemele cereşti...
Ha! Singurătatea! Prietenă mi-era odată,
Înainte să te ştiu uitată...
Uitat la rându-ţi m-ai lăsat,
Şi te ocupi de ignorat,
Manifestând o ură tipică
Celor ce aşteaptă, dar de la care nu m-aş fi aşteptat...
Detestabil! Şi când te-arunc
Din mine ca lava din vulcan,
Rămâne strâns-o amintire, un prunc,
Câteva luni şi-un an,
O pereche de tălpi fără pereche,
O gleznă, un zâmbet, un tremur nebun în nebunii,
Scânteile din stele de după ureche,
Şi-acele mii şi mii
De doruri nespuse.
Pare-se că strânse,
Mai multe-s bune pe care le prefer,
Şi-n chinul solitar mi-ofer
O clipă-n doua scene:
Cât de frumoasă erai când tăiai roşii!
Cât de senină în orizontul meu,
Când te-ntindeai alene
Pe verdele din suflet.
Te urăsc, cu iubire,
Pentru fiecare fericire,
Cu care m-ai blestemat!
Mi-ai promis,  m-ai iertat,
Şi toate au fost false!
Ca visul amintirii,
Şi amintirea visului în nebunia firii;
Şi vreau, rărunchii să mă lase,
Coapsele minţii şi suflul ce-mi aduce,
Trecutul în nocturne, să-l duc precum o cruce,
Dar singur.
Căci tu urăşti!
Ignori, zâmbeşti...
Mă judeci. Ce scop sărac al unui trai...
Dar când iubeai...
Atunci...