Iar ornamentul rămâne gol,
De fiecare dată gând trăiesc,
Mă regăsesc pe scenă, fără rol...
Ca şi cum viaţa ar nega trăirea,
Cu patosul rutinei cotidiene,
Ca şi cum scopul mi-ar nega menirea,
Când îl ating alene...
Iar în decor se pierde caracterul,
Şi-l caut de nebun, ca pe un nume,
Când toţi cred c-au aflat misterul
Şi nu-ncetează să mă curme.
"Aplauze!" Îmi strigă un sufleur,
De parcă eu îmi delectez privirea,
Dar pier când strigă toţi în cor,
Un huiduit ce clatină clădirea...
Citesc demoni în scaune, afară,
În ochii sfinţilor lumeşti,
Şi urlă toţi cum urlă trenu-n gară...
Prieten drag... tu cine-mi eşti?
Bătrân sau verde între tâmple,
Cunoşti sau nu, eu inima ţi-o caut,
Tu n-o lăsa, la fel să se întâmple,
Ci creşte-o sub cuvânt şi flaut...
Câci mulţi ne întâmplăm aici,
Şi leneşi, ne lăsăm în valuri,
În timp ne creştem tot mai mici,
În mulţimea asta fără maluri...
Prieten drag, tu cine-mi eşti?
O parte din mulţime? Terestru sfânt?
Ori poate, ca şi mine, cerşeşti,
Un gând de dor când te simţi frânt,
Dar baţi la porţi de proclamaţi,
Şi toţi te-alungâ înjurând,
Public fals, vă rog uitaţi,
Cum fapta vine dintr-un gând!
Prieten drag, nu te condamn!
Când calci pe oase, ştiu, te doare,
Ai stat prea mult în propriu-ţi stamn,
Plâns nopţi fără salvare...
Dar actu-i spre final,
Audienţa pleacă,
Ne vindem dureros, sentimental,
Privirilor, sperând să placă...
De azi, renunţ la scena asta
La demonii din scaune de lut!
De azi, nu-mi mai interpretez năpasta,
Şi-aleg să fiu doar eu... ascultător şi mut!
Postări
0 comentarii:
Trimiteți un comentariu