Neîntâmplător

Mai ceva decât licoarea lui Bachus, 
Turnată-n cele mai mari și de preț stacane, 
Mai ceva decât dorul de umbră la câmp 
Sub un arbore ce miroase-a castane, 
Mai ceva decât vlaga ființei, 
Aruncată în chinuri de păcat și pedeapsă, 
Mai ceva decât puterea dorinței 
De-a învinge luptând fără-o coapsă, 
Mai tare ca dorul, de departe,  de casă
Mai tare ca vârful ce-i cuib pentru vulturi, 
Mai falnic decât un dușman ce se lasă 
Învins când e-afundat  în tumulturi. 
Mai măreț ca apusul unei minți geniale
Ce se pierde-n nebuna nebunei iubiri, 
Cum atâtea mărețe ajunse banale, 
Ocolind o rațiune și ascultând de simțiri. 
Mai mare ca marea cu scrisul de doruri, 
În sticle-aruncate în larg, 
Mai mare ca plânsul pe obraz la sosire, 
Când așteptări și emoții se sparg. 
Mai mare e cerul și-albastru în toate, 
Căutând în pricină un loc de scăpare, 
Mai mare și sigur,  fără loc de vreun poate, 
Când nimic nu-i lăsat la-ntâmplare.

Mai tare ca brațul ce nebun, iubitor, 
Își apără țara și pământul de-acasă, 
Mai tare ca vântul ce năruitor, 
Ridică-n văzduh,  tot ce prinde și lasă. 
Mai tare ca însuși cel de pe urmă dormit, 
Când patul de scânduri ți-e loc neales, 
Mai tare ca vrerea de a fi muțit
Când vorba ți-e proastă , sau de ne înțeles. 
Mai tare ca plopul stejarul, sau fagul, 
Căci toate-n final cad și putrezesc, 
Mai ceva ca frumosul, și dorul și dragul, 
Căci toate se sting când totu-i lumesc.  
Mai strâns decât lanțul ce-i ține pe vii
La fel ca pe morți, îngropați sub o vină , 
Că-i dreapta ori  nu,  asa stat-au cu mii, 
Răzbunați doar când Marea Uitării e plină. 
Mai tare ca piscul ridicat omenește, 
De-a ajunge unde nu-i e permis, 
Mai tare ca zdruncinul ce din munți se pornește, 
Când muntele-i pus în adâncuri închis. 
Mai tare ca valul și vorba și ceasul, 
Totuși Susurul Blând ce alunga-orce nor, 
Din înalt El privește milostiv către valsul
Ce noi credem ca e întamplator.