miercuri, 5 aprilie 2017 | By: Andrew

Împletiri

În nebunia ei, își lasă întunericul pe mine,
În beznă și în sângeriu,
Când eu, uitată am ales-o și nedorind s-o știu,
Ea nebănuit, spera la mâine.
Din mâna-i mâzgâlită, ieșeam ca licurul în noapte,
Eu nu-i știam a bine.
Nici sufletul nici firea,
Ea îmi vrăjea simțirea,
Pictându-mă în șoapte,
Și-apoi mi s-a deschis, să nu mai știu de mine.

În nebunia mea, mă amăgeam cu zâne,
Ce doar păreau, curate de duzină,
Dar nu mi-am găsit divină,
Ci mi-am adunat o turmă de cadâne.
Din prea-curata-mi mână, murdar pe dinăuntru,
Cu vină îmi tăceau cuvintele meschine,
Și în cearceafurile-mi pline
Tot gol eram, și hâtru,
Când carnea, doar, zâmbește necurat,
Mi-e sufletul tangent,
Perpendicular stricat.
Dar ea nu a uitat de mine...

În nebunia noastră, cuvântul și culoarea,
S-au regăsit odată la o îmbătrânire,
Și mi-am ieșit din fire,
M-a prins de coarne provocarea...
Din mâinile nebune de nepotriviți în lume,
Ne-am regăsit la nouă
Trăiri mai sus de rouă,
Toți patru ochi în beznă,
Cinci mâini și doar o gleznă,
Eram un foc ce curge,
O împletire-n carne,
Eram același sânge,
Curat murdar și mâzgâleli în marne,
Divina nebunie legată de-nțelegeri,
Zece zile certuri,
Și încă stau alegeri,
Un hâd trecut, doar cunoscut în sferturi,
Și-atâtea diferențe ce puse la comun...
Mă lasă, ademenitoare,
Vorbe să nu spun,
O lasă... fără de culoare.











0 comentarii:

Trimiteți un comentariu