Nebunul și femeia

Nu-mi găsesc să mă alin

Nici în genunchi, nici în suspin

Și nu-nțeleg de ce iubim

Când totu-i amăgire.

De câte ori am spus că stau

La locul meu, că nu mai vreau!

O spun și azi însingurat,

Că nu mai vreau iubire!

M-ai pus pe drumuri stând pe loc,

Și te aștept cum m-așteptai,

Nu te-am cerut cum mă voiai,

Din ape tulburi tu un foc

Fără scântei, direct în pale,

Te credeam jună visătoare,

Tu mi-ai pus inima în joc,

Mi-ai fost mai mult decât am vrut,

Ți-am fost puțin din ce-ai cerut,

De asta-așa ușor ți-a fost

Să pleci, să mă lași fără rost,

Că rostul meu mi te-am făcut,

Și-atât de mult tu mi-ai plăcut,

Chiar dacă nu ziceam ades,

Prin certuri n-a fost înțeles,

Că-mi ești ce alta aș fi vrut,

Să-mi fie, însă n-a putut

Să țină piept cu un vulcan,

Pretins promiscuu uragan,

Dar toate trec, și foc și ploi,

Și magma-i parcă un noroi,

Plecări, veniri fără de rost,

Tot una mi-e de n-ai fi fost.

Atunci de ce mă judeci iar,

De ce te-ntorci cu ce-i amar,

De ce regret la fel de fapt,

Că mi-ai plăcut, că mi-a păsat,

De ce te caut iar pe drum,

Cum n-am făcut-o pân’ acum,

Și nopți târzii petrec la geam,

Gândind la tot ce nu pierdeam

De nu eram nebun.

Și am atâtea să îți spun,

Atâtea doruri să adun,

De aș vorbi nepedepsit

De toți cei ce m-au părăsit,

Că azi e nimeni de-auzit,

Și nimeni să mai strâng în brațe.

Și-oricât de rece-n mintea mea

Cu pieptul de mi-ar condensa,

Ce îngeri de sub cerul gri

Te-au pus, nedreaptă să îmi fii

Și să te uiți cu ochii tăi

Spre ce-i ce s-au făcut mișei ,

Să treci mai iute ca o zi,

La cin’ te-ar fi făcut zâmbi,

Să mi te ia cu tot cu piept,

Să mi te ducă, cu regret,

Cu vorbe mari de înțelept,

Dar fapte fără cheie.

Să te dezlegi de mâna mea,

Să pleci nebună, inima,

Să-mi calci în uși pe drumuri lungi

Tu uragan, Femeie?! ...