Brumar

Așa m-am avântat printre pustie,

În ultimele ceasuri ce-au trecut,

De parcă toamna mi-e amantă numai mie,

De parcă-mi ține duna de urât.

Culorile ce-mpodobesc orașul,

Miros a moarte și-a sfârșit,

Câci verdele mi-e-n ochi lăcașul,

Într-un albastru licărit.

Linii de oțel întortochiate,

Mă rup de ce sunt cu-adevărat,

Legat cu lanțurile propiilor fapte,

Pășesc dezaripat.

Mi-e mama prinsă de îngrijorări,

Cu anii grei pe colțuri de priviri, prin vreme,

Mi-e eu-l răstignit între tăceri,

Când nu mă asociez cu norme cotidiene...

Mi-e sângele în căutări alene,

Sperând spre binele din vis,

Dar propia-i zvâcnire i se teme,

Mai rău de nesucces, decât de compromis.

Și-aiurea zăbovesc cu gândul,

Doar ca să mă ascund de ce-am ajuns,

La porți să intru-mi aștept rândul,

Sătul de foame și de plâns.

Iubirile, sunt vechi legende,

Ca focul ce a ars prea repede, prea just,

Chiar de le-aș întâlni, le-aș pierde,

Fără de-arginți, să le dau gust.

Visez pierdut pe străzi de toamnă, 

Câteodată muze vechi,

Unii ar spune că mi-e karmă,

Frânghia crescută-ntre urechi.

În nopți la fel de reci, din cânt în când,

Mă-nfricoșează o nălucă,

Și mă trezesc în hohote  plânând,

Fără să știu cât umerii-or să-mi ducă.

Așa m-am avântat printre pustie,

Fără amor, fără alint,

La braț cu toamna care știe,

Ce rost am pe pământ...