sâmbătă, 3 noiembrie 2018 | By: Andrew

Brumar




Așa m-am avântat printre pustie,
În ultimele ceasuri ce-au trecut,
De parcă toamna mi-e amantă numai mie,
De parcă-mi ține duna de urât.

Culorile ce-mpodobesc orașul,
Miros a moarte și-a sfârșit,
Câci verdele mi-e-n ochi lăcașul,
Într-un albastru licărit.

Linii de oțel întortochiate,
Mă rup de ce sunt cu-adevărat,
Legat cu lanțurile propiilor fapte,
Pășesc dezaripat.

Mi-e mama prinsă de îngrijorări,
Cu anii grei pe colțuri de priviri, prin vreme,
Mi-e eu-l răstignit între tăceri,
Când nu mă asociez cu norme cotidiene...

Mi-e sângele în căutări alene,
Sperând spre binele din vis,
Dar propia-i zvâcnire i se teme,
Mai rău de nesucces, decât de compromis.

Și-aiurea zăbovesc cu gândul,
Doar ca să mă ascund de ce-am ajuns,
La porți să intru-mi aștept rândul,
Sătul de foame și de plâns.

Iubirile, sunt vechi legende,
Ca focul ce a ars prea repede, prea just,
Chiar de le-aș întâlni, le-aș pierde,
Fără de-arginți, să le dau gust.

Visez pierdut pe străzi de toamnă, 
Câteodată muze vechi,
Unii ar spune că mi-e karmă,
Frânghia crescută-ntre urechi.

În nopți la fel de reci, din cânt în când,
Mă-nfricoșează o nălucă,
Și mă trezesc în hohote  plânând,
Fără să știu cât umerii-or să-mi ducă.

Așa m-am avântat printre pustie,
Fără amor, fără alint,
La braț cu toamna care știe,
Ce rost am pe pământ...

0 comentarii:

Trimiteți un comentariu