Poezie moartă

Erau vremi în care lectura din trecut,

Îmi punea din nou miere pe buze,

Dor de patos și de muze,

Foc în vene și tumult.

Parcă-mi vedeam cântatul,

Un scump secret știut numai de zei,

La fel mi-era și patul,

Când așternutul mi-ascundea femei.

Acum, după cum vezi,

Al meu, singur cititor de rime,

Mi-e sufletul arendă pentru pâine,

Și-n dragostea firească nu mai crezi.

Un rost mai liber să nu fie,

Un țel mai slab ca altădată,

Îmi ține mâna încă vie,

Muțită-n fața poeziei moartă.

”De ce”-uri imi colindă nopți,

În căutări de rosturi inspirate,

Și neînțelesuri plâng deșarte,

În versuri să le deslușesc spre porți.

În gust de ceară mă sfârșesc,

Spre miez de dimineață,

Când poezia mi-e un nefiresc,

Un șanț uitat pe față...