vineri, 15 august 2014 | By: Andrew

Neuitaţi cei care scriu...

Ar pune toţi un val pe val,
Ca marea toat-a lor să fie,
Să iasă rând pe rând dintr-un banal,
Ce sună imitând a tragedie.

Şi-ar pune toţi o stea pe stea,
Ca cerul sec , nemărginit,
Să ardă iar precum ardea
De-un foc de ei, aprins, mocnit...

Ar pune ei în guri de vânt,
Fără de rost o pală şi un vuiet
Chiar dacă mor în fals mormânt,
Cei care fac, nu spun cu huiet.

Ce bine însă că nu-i lasă,
Nici marea-n valul ei curat,
Nici cerul, cu-a vânturilor glasă,
Pe toţi să spurce graiul delăsat...

Şi daca încă se mai ţine,
În vârstă fragedă sau putregai,
Un om măcar, care de bine
Grăieşte-n foi cu un tăciune din vătrai,

Şi dacă înca, undeva ascuns,
Un cuget prinde rădăcini în pagini,
Aceia toţi m-or fi pătruns,
N-or fi lăsaţi de ceruri în paragini.

Şi neuitaţi cei care scriu,
Cu sufletul pe foi de vreme,
Al lor citind, voi fi sicriu,
Şi epitet, şi cuget şi dileme...

Pe pieptul meu...

Pe pieptul meu, nebuno, mori,
Aşa cum şterge toamna glasul,
Şi pune mov în roşii flori,
Şi ceartă-nfrigurată pasul.

Pe pieptul meu frumos trăieşte,
Cum boala strânge mâna caldă,
Cu vicleşug cum o trânteşte,
Prin cimitire de se scaldă.

Pe pieptul meu, nebuno, mori,
Cum dulce se aşterne seara,
De-ar fi pe ceruri zece sori,
Şi goală sufletului gara.

Pe pieptul meu frumos trăieşte,
Cum amărui ca sângele de ură,
Se unge creştetul regeşte,
Cu untdelemn din sfânta gură.

Pe pieptul meu nebuno mori,
Încet şi albă ca plecarea,
Oricât ai sta să mă implori,
Mi-e pieptul mort, trăieşte nepăsarea!
luni, 9 iunie 2014 | By: Andrew

Oscilaţii

Mă cresc dintr-un mormânt nocturn,
Din răsărit în răsărit,
Cu gând să-mi fac din suflet turn,
Din înălţimi să spun că te-am zărit.

Şi mă cobor din visele de pace,
În strigătul murdarei lumi,
Doar să te caut unde dorul zace
Şi lacrimile se ridică-n culmi...

Te-nalţ ca pe un vis de zi,
O ţintă-n calea pasului grăbit,
Şi-alerg precum tu n-ai să ştii,
De-atâtea-n drumu-mi stingherit...

Te-afund apoi în veşnice mistere,
Mormânt în pieptul meu deschis,
Acolo dorul cel mai plâns te cere,
Acolo te găsesc, curată ca un vis.

Vara

Iubesc vara...
Cu accentele ei de nebunie dospită,
Cu vacarmul de căldură şi albastru,
Dulce vânt răcoritor ce seara,
Te-mpinge-n ale iubirilor ispită,
De-ţi zboară inima din astru-n astru...

Iubesc vara...
Cu roua zorilor din talpa verdelui copt,
Cu plete blonde ori brune şi gene lungi,
Ce animă cu mirosuri gara,
De la primul tren până seara la opt,
Când şinele firbinţi par ondulate dungi...

Iubesc vara...
Şi cine n-o iubeşte, copilă prospătă-n călcâi,
Mireasma dorului cu gust ceresc ,
Am urmărit-o un an întreg, fecioara,
Şi-i spun în fiecare zi "Rămâi!",
Te am, te stăpânesc, te cert şi te iubesc...
duminică, 18 mai 2014 | By: Andrew

Pahar cu gânduri

Furtună într-un pahar cu gânduri,
Doruri strâng, nestăpânite,
Plec s-alerg pe-alte pământuri,
Unde-s inimi neiubite...

Zâmbete din piatră seacă,
Unde lacrimi inundau obrazul,
Unde inima era săracă,
Timpul schimbă lent macazul...

Din furtuni, prin plumb spre soare,
Ridicând poveri nebune,
Azi, dureri ce ieri amare,
Încetează să mai sune...

M-ameţeşte cupa dulce,
Gânduri verzi din griuri false,
Sufletul, de azi, mă duce,
Depărtat de doruri arse...
sâmbătă, 17 mai 2014 | By: Andrew

Pe lac...

Pe o barcă sub un vis,
Limpede cer de iubire,
Stau luminilor întins,
Nimănui nu-i dau de ştire...

Lângă sălcii lenevite,
Dorm în soare ochii mei,
Printre valuri adormite,
Doar dac-ai privi în ei...

Şi-alunec dintr-o vâslă,
De-ar sta ceasul, m-aş uita,
Mă las greu, şezut de pâslă,
În mărinimia ta...

Înc-o pală, înc-un ceas,
Larg de lac liniştitor,
Lasă-mi pe obrazul ars
Un sărut răcoritor...

Dacă ne-or striga din mal,
Că-şi vor barca înapoi,
Ne-om ascunde-n al tău şal
Să ne ştim pe lac doar noi.
vineri, 11 aprilie 2014 | By: Andrew

Tu ai tăcut...

Tu ai tăcut cel mai frumos din lume,
Cântând cu inima plăcere,
Ca solzi de-argint, când marea-n spume,
Scriu efemer pe stânci mistere.

În liniştea ce n-o doream,
Cu flori din lumile selene,
Mă îngropai în vise şi dormeam,
Cu tine-n dor, în suflet şi pe gene...

Până când liniştea se auzea sfioasă,
În colţul gurii tale îmblânzite,
Mă-ndemnau nopţile spre casă,
Şi vrerile de tine ispitite.

Tu ai tăcut cel mai frumos din lume,
Până ce vorba mi-a răpus iubirea,
Căci ai uitat de cel ce nu va spune,
Cât a durut când ai ales cu firea...