Te-am iubit...

Te-am iubit ca pe o stea
Pe cerul tău,
În palma mea,
La bine şi la rău...

Te-am iubit ca pe un nor,
Un braţ de ploi
Mereu în zbor,
Pe ceruri către seară, joi...

Te-am iubit cum munţii vântul,
Cerul pasărea,
Mutul, cuvântul,
Dar n-a fost aşa...
Te-am iubit precum o stea.

Şi te-am iubit a patra zi,
Tu n-ai ştiut
Şi nu vei şti,
Îndurerat, plângând, tăcut...

Reînnoire

Eşti pregătit?
Orizontul crapă de lumină,
Coboară nori de îngeri...
Pământul tot se-nchină!
Tu ce speri?
Că o să cadă stânci pe tine?
Sau aripi ceri
Să te înalţi
Către cea mai albastă boltă?
După răpire, urmează o revoltă,
După lumină,
O beznă grea va-ncătuşa Pământul
Şi singura lucire
Va fi, când curăţat prin foc
Mai iute decât gândul,
Va sta un nou Eden,
Aici pe-acelaşi loc...
Dar pân-atunci,
Păstrează gândul către Rai
Mereu, adânc în suflet,
Şi-n orice gaură de şarpe stai,
Nu renunţa la cuget,
La dragostea dintâi,
La modul minunat
Condus când stâlpi de nor şi foc
Ti-au stat la căpătâi
Şi pasul Ţi-au vegheat...
Nu-ţi pierde, trestie firavă,
Credinţa ultimei lumini,
În mâna astei lumi, bolnavă
Să nu te laşi minţit de falşii heruvimi
Cu trucuri ieftine în loc de slavă
Şi sânge-n spatele manuşilor din mâini.
Eşti pregătit?
E timp pentru o ultimă strigare,
Un ultim ceas rătăcitor
Să uiţi, să crezi, să ceri iertare,
Să fii mai cald, mai iubitor...
Un ultim pas te ţine depărtat
De veşnica minune!
Eşti pregătit să fii salvat?
Eşti gata prentru-o nouă lume?

Vechiul om...

Alergi ades pe culmi spre nori,
Întinzi priviri peste Pământ
Şi iar visezi că poţi să zbori
Dar zbori în inimă, în gând.

Dac-ai putea să-ntinzi o aripă spre cer
Şi vânt puternic să te ridice-n vrere
Nu te-ai simţi tot efemer,
Ci veşnic heruvim spre stele...

Ai vrea să zbori, aşa visat-au toţi
Şi mulţi au încercat credinţa,
Însă până nu treci pe Porţi,
Nu stă în palma omenirii biruinţa.

De unde gândul că în zbor
Eşti liber şi se simte?
Oare nu e un singur dor
Al omului de dinainte?

Oare n-am fost demult cu aripi mari
Şi le-am pierdut pe drum?
Oare nu celor mai avari
Le-am dat la schimb pe promisiuni de scrum?

Un dor ne ţine încă jos
Sperând că vom cuceri înaltul,
Un dor, visându-ne frumos
De pe un nor pe altul...

Beznă

Patru zile fără soare
Şapte ani fără lumină
Fruntea-ntreabă de ce doare,
Gândul nu se mai închină.
Ceru-n beznă se frământă,
Stele au uitat să moară,
Păsări albe nu mai cântă,
Alb în negru se-nfioară.
Dulcele divin albastru,
Raze lucii altădată,
Stă urnit ca un pilastru
Lângă casa mea surpată.
Trist decorul de cărbune
Îmbibat cu lacrimi negre,
Nici nu vrea să se răzbune,
Excomunicat din pegre;
Văi cu plânset se adună,
Unde umbra se-adânceşte,
Şi durerea e comună,
Zece mor, unul trăieşte.

Răbdare minerală

Pe stâncile plângerii, către cer,
Sufletului meu i se sfâşie rabdarea
Şi explodeaza-n umbre de mister
Sculptand pe cărări întrebarea...

Povârnişul însângerat din glezne
Legate strâns în gheata nepăsării,
Se îngusteaz-aşa de lesne,
Spre plansul ochi şi culmea disperării.

"Să mergem, să nu ne mai oprim!"
Urla răbdarea, gata să erupă,
Spre alt popas ce duce-a ţintirim,
Spre locul unde se goleşte-o cupă.

Şi te-am grăbit să vezi din nou,
Cum plang uitat de paradisul ocular,
În verdele ce îmi găsesc ecou,
Mă pierd şi văd curând, pe altul la altar.

Pe stânci de sare către vânt,
Se-agaţă ultima speranţă...
Te iert şi-ţi uit falsul cuvânt,
Ce-ţi pierde azi din importanţă.

Cverulenţă

Vreau!
Ce ar putea să mă opreasc-a cere,
Când stau într-un deşert de egoism,
Scăldat adesea în gârlele mizere
De traume culese-n comunism.
Vreau!
Şi nu m-opresc din a lua cu ură
Tot ce-i mai bun în curtea celuilalt,
Să am şi boi şi casă şi trăsură,
Să urc doar eu pe locul cel înalt!
Vreau!
Aşa strigă contemporanul acid
Purtat de setea ruperii din lanţuri,
Şi îşi crestează zilnic orice rid
În grinda ipocriziei, lângă falsuri.

Doamna în negru...

Doamna în negru, cu suflet pătat
Îşi arde cenuşa inimii reci
Într-un vas de ruină, la margini crăpat,
Ţinând în cătuşe o gloată, legată pe veci...

Doamna în negru cu ochii de ceară
Îşi leagă pe braţe un ştreang purpuriu,
Cu gând hotărât ca în zori către seară
Să piardă fiinţa a celor ce ştiu...

Doamna în negru condamnă în frază
Cioplită cu râs de copil inocent,
Pe inimi de carne fără suflete-n pază,
Pe fruntea acelor ce dorm indecent.

Doamna în negru preludiul ne curmă
Şi mustră ,în beznă, din noi ce rămâne,
Ea strânge la fine din praf neagră turmă
Robind-o cu circuri, hrănind-o cu pâine.