Darul tăcerii

Mi-ai oferit darul tăcerii
În încercări de răzbunare,
Iar privirea din pasul plecării,
A rămas lipsită de uitare.

Cu darul tău apăsător,
Am plecat pe căi de negură,
Şi m-am făcut un călător
Cu talpă grea, dar sigură...

Pe căi pustii, prin timp trecut,
Tovarăş am avut, doar plânsul,
Dar am ales să merg tăcut,
Urându-mi în fiecare noapte visul.

Şi ce credeam că e povară,
Că mă va izgoni din mine,
Aflat-am azi, că nu mă mai doboară,
Ci doar mă poartă către mâine.

Şi ce credeam că e pedeapsă,
În coastă dor, pe frunte încreţire,
E doar un semn pictat pe coapsă,
Spre-ami fi o lecţie în amintire.

Mi-ai oferit darul tăcerii,
Atât de trist, atât de refuzat...
Azi darul tău în bucuriile durerii,
Mă-nalţă negrăit, nemeritat.

Plin de mine...

Mă întâlneşti în drum ades,
Mergând cu fruntea înălţată,
Şi mă priveşti fără-nţeles,
Aşa cum o făceai odată...

Mă vezi fără surâs şi judeci,
Că-nalţ un pisc, în sine-mi prea naiv,
Mi-arunci priviri de ură, apoi treci
Peste frustrări, ostentativ...

Nu ştii şiroaiele de chin,
Ce au spălat chipul de tină,
Şi nici cui toate i le-nchin,
În fiecare zi, să nu-ţi port vină...

Tu vezi doar chipul împietrit,
Pe care fulgii ard căderii,
Şi judeci cum c-am asmuţit,
Memoria din văgăunile durerii...

Îmi spui mereu privindu-mă cu ură,
Că sunt poate prea plin de mine,
Iar eu prefer să tac din gură,
Ca tu să ştii că nu-s decât prea gol de tine.

Pe umeri, huligani

N-am şters pe nimeni din trecut,
Cu timpul, i-am adunat pe toţi,
Dar când au plecat, eu am tăcut,
Şi i-am uitat, veniţi ca traşi la sorţi...

Cu toţii stau ascunşi sub stânci,
Şi buni şi răi, cum au ştiut să fie,
Chiar dacă-n urma lor, prin răni adânci,
N-am vrut o amintire vie...

Povară, pe umeri arşi de vreme,
Cu feţe pale şi orbiţi de ei,
În parte fiecare după nume,
Aş da din toate, tot ce-a fost,
pentru uitarea ei...

Dar nu-i putere cât voinţă,
În durerile ce le purtăm din ani,
Cu toţii-ţi fură din credinţă,
Cu toţi, o gloată, o apă, huligani...

Şi n-aş putea, gândirea toată,
La schimb s-o dau cu tot cu amintire,
Toţi au trecut prin viaţa mea odată,
Şi-i ştiu pe toţi, dar nu din fericire...

N-am şters pe nimeni din trecut,
Îi port pe toţi la piept sau către frunte,
Oricât de greu, mă-nalţ mai mult,
Revolte-n amintiri, de-ar fi, oricât de multe!

Elham

O clipă doar...trei zile,
Am ţinut în palma stângă,
Din ea atâtea file,
Cât timpul n-o să frângă.
Căci alergam nebuni prin lume,
Şi ne vedeam prin toţi şi toate,
Apuşi spre miazănoapte,
Urcându-ne spre stele,
Doi străini fără de nume,
Departe doi, în cele rele,
Dar prea aproape-n cele bune...
Nu ne opreau nici legi nici legăminte,
Nici gratii, depărtări sau timp,
Ne avântam spre veci printre morminte,
Din pisc tăcut, în vuietul din câmp.
Şi-i aprindeam luceferi în priviri,
Îi stăpâneam conturul scump pe buze,
Şi ne pierdeau atâtea negrăiri,
În înţelesuri ce nu-ncetau să ne amuze.
Şi o chema, cum îngerii o cheamă,
Când coruri întrunesc în slăvi,
Cum cel mai mare pictor plânge-n ramă,
Nebunia-n ode şi isprăvi.
Însufleţind o eră nouă,
De suflet cald şi de uitări terestre,
Doar ea înnoată azi, în mine dacă plouă,
Şi-ascunde ochi doriţi printre ferestre...
Şi ne vedeam ca lacrimile plânse
Atât de-asemănate în dureri,
Când râsetele noastre strânse,
Bezmeticeau în neguri şi tăceri...
Nu-i alta poate, să audă,
Nespusul dor, când patima-i aduce,
Dureri ce stau azi să pătrundă,
O inimă cum nu-i o alta la răscruce.
O clipă doar... N-a fost prisos de gânduri,
Secunda cu amar şi rânduri,
M-a-nveşmântat cu râs şi cu iubire,
Cu glasu-i dulce ca sufletul de cer,
Chiar dacă-ncătuşaţi în lumi fără mister,
O clipă doar, va fi o nemurire.

Prefaceri

Şi ţi-am spus tot,
Şi ai aflat anume,
Tot ce-ai dorit privindu-mă,
Cum, azi, să pot,
Să te privesc plecând în lume,
Nemai iubindu-mă?

Şi taina şi misterul,
Cum eu nu le-am aflat,
Pe toate-n mine le-ai privit,
Cum pot să mai privesc azi cerul,
Când despicat,
M-ai dovedit, lăsându-mă scârbit?

Vina din rutină,
Trece uşor, cum vine.
Sub ochii prefăcuţi, prefaceri se vor naşte,
Din chipul ce-ţi dădeam, divină,
Nimic nu mai rămâne,
Doar uşiori mânjiţi de Paşte.

Era!

Era...nebună în simţire,

Cu gură plină de cuvinte,

În ochi, culoare de uimire,

Cu palmele - morminte.

Era cu buza-i de durere,

Un lanţ ce slobozea mâhnirea,

Şi nu puteam ceva a-i cere,

Îmi oferea, întemniţându-mi firea...

Era cu părul de gândire,

Din cele mai nespuse cugetări,

Şi le vedeam cum toate spre zidire,

Slujesc, cascadelor în scări...

Era cu sânul îndulcit de dor,

Ca laptele ceresc şi mana,

Iar din avântul incolor,

Se desprindea nestăpânită rana...

Era cuvânt ce dă culoare,

Dar tot mereu era şi faptă,

Era un junghi, vroia să mă omoare,

Să mă treazească-n zori, mai coaptă.

Era cu trupul mlădios,

Ca un poem ce-mbrăţişează cordul,

Sudori s-arate-n trai frumos,

Cât de departe-i nordul.

Era în coapsele-i nestăpânite,

Înţelesul negăsit de mulţi,

Care izbea-n privirile-ndrăcite,

Ca vântul greu pe şubredele punţi...

Era! Şi este, dacă a fost vreodată,

Fără imagini de prisos,

Copil, femeie, dar mai ales o fată,

Un trup firesc... cu sufletul frumos!

Cei care cred

Ei cred!
Cei cu ierni în poalele iertării,
Cu doruri multe, spre toți ce au trecut,
Cei care țin în mantia durerii,
Suspinul azi, şi cel de început.

Ei cred!
Aceia care prin viaţă au învins,
Nu subjugând un suflet sau mulţimea,
Ci înfruntându-şi frica, au respins,
Ispita,  pentru ei, nu ca să vadă lumea.

Ei cred!
Acei care în văi ale durerii,
N-au comandat din cont să se transfere,
Spre doctorii părerii,
Ci au știut în drum spre cer a cere...

Ei cred!
Cu genunchii roşi de rugă,
Cu faţa-n lacrimi şi piept cu mulţumire,
Nu cei ce fac din frate, slugă,
Şi-n scaune înalte, uită de slujire...

Ei cred!
Unii bătrâni, alţii copii ce-şi ţin de gingăşie,
Alţii trudiţi, unii răniţi de toţi şi toate,
Cu toţii săturaţi şi întristaţi de prefăcătorie,
În ochii lor, văd cei ce văd, că lumea se împarte...