Dacă aș...

 Dac-aș mai iubi,
Azi aș iubi doar drumul,
Nu ăla care duce către tine.
Aș sta necontenit și aș privi
În timp ce mi se-nvârte pumnul,
Cum ard asfaltul repezit, spre mâine. 

Și nu-mi fac mincinoase scopuri
Din viitorul mult prea sumbru.
În zborul meu spre ceruri orbitoare,
Nu-s nici neoane, nici blițuri și nici socluri,
Mâine nu știe nimeni unde umblu,
Cu cine fac spălarea de picioare. 

Dac-aș iubi din nou?
Să te ferească Sfantu,
În ce hal meschin te-aș da uitării,
Mi s-ar topi trecutul inimii ca spuma mării,
Zilele cu tine le-ar înghiți pământul,
Și-aș regreta doar că te-am pus în versuri ca un bou. 

Dac-aș iubi eu iară?
Ha! Ce imposibilitate!
Ce lux al inimii prea orbitor și inutil.
Azi îmi țin pieptul în tranșeu
Și fără scară mă azvârl alene mai departe,
Ca un exercițiu bărbătesc de infantil.

Eu n-am să mai iubesc așa,
Cu inima pe-altar, de parca mi-ai fost zeiță,
Sfidând însuși Izvorul veșnic de iubire.
Am ars. Și vina e a mea.
Iubirea e un lux, o fiță.
Eu n-am să mai iubesc... nu-mi stă în fire.  

Azi Amar

Parcă-i mai strâmtă lumea
De când ai dreptul doar să taci,
Parcă-i amară pâinea
Când e-mpărțită cu legiuitori și vraci. 

Parcă dreptatea-i doar o amintire,
Un vis romantic născocit,
Când ce-i nedreptățiti nu-și ies din fire,
Și cei puternici nu apără pe cel nenorocit. 

Parcă-i mai lesne să facem nimica,
Sub falsa demnitate de hashtag,
Acuzând moral doar clica,
Ce are nepăsare de moral și rămășag.

Parc-au și renunțat aievea
Și Gheorghe și Ion să moară,
Și greu se vaită acuma plebea
Deși-n canale parcă nu așa ar vrea să pară. 

Ne ocupăm cu mândra prea-spoială,
Și-am vrea mai bine să crape altul de invidii,
Decât să ne dedăm, uniți, la o răscoală,
Și să ne facem iară mândri fiii. 

Mâine birul pe respiro,
Se va tripla, c-așa vor proștii,
Iar ăștia, noi, cu sânge zero,
Doar de scâncim, ne leagă ca pe monștri.

Să mai ridici o rugăciune? O cruce către ceruri?
Ești pus televizat în cușcă
Sub manifestări perfide de etici noi, și țeluri,
Să domolească orice voce care mușcă. 

Astăzi ai dreptul doar să taci,
Și pentru ei să te trudesti din 12 luni ”doar” 7,
Astăzi ai dreptul partidului să placi,
Să te supui fără morală,
Că dacă nu, te paște o rușinoasă moarte
Socială. 

 

Răstimp

De timpuri mai împovărat,

De vremi amar, avar și rece,

De Kamadeva am uitat,

Și râul de iubiri îmi stă să-mi sece. 

Mi-e pacea adunată-n picuri

Mai scumpă, mai de neînlocuit,

Când dorurile vin în cicluri,

Și pleacă de parcă n-am iubit. 

Mi-e trupul stânci fără pădure,

Mi-e sufletul secrete peșteri,

Azi falsul vrea oricând să fure,

Un susur blând nefăurit de meșteri. 

Mă readuc în dulci iubiri,

Doar când mă recitesc aievea,

Azi toate-mi sunt păcate și striviri,

Și nu mi-ar fi prea sfântă nici chiar Eva. 

Dacă atunci mă plictiseam în dune,

Și alergam după pârâuri reci, 

Astăzi pustiul îmi e lume,

Nisipul nu mai poartă urme de vii-și-pleci. 

Mi-am îmbrățișat osânda,

Iubind prea ne la timp o rază,

Ca azi să-mi fie orbită pânda,

Și lacrimi reci stau inimii de pază. 

Nebuna alergare pe muchii de furtună

Adună-mpovărare în pleoapa cordială,

Azi mi-e străină-ndrăgostirea, și mi-e nebună,

Și sufletul mi-e gol, dragostea doar carnală. 

Ce bun, cascadele de raze

În june vremi când inima-i necoaptă,

Dacă după atâtea diastaze

Le mai numesc doar printre amintiri, în șoaptă?

Obelisc

Mângâierea durerii de a fi
Încă atârnă în efemeritate. 
Groaza de neant, însă, ne ține de copii,
Încrâncenați și-nfricoșați de moarte. 

Născuți pe-un obelisc la baza căruia-i mormântul,
Ne-nveninăm de prunci, că nu e altă soartă,
Și-n troaca asta de-agonie, doar pământul,
Ne stă către odihnă, poartă. 

De-o fi ceva după sicriu,
Puțini mai mint că s-au întors,
Că dincolo-i tărâmul viu,
Că nu-s dureri și-i luminos. 

Alunecarea spre tenebre pe prea poleitul obelisc,
Gigantul secundar, infima rotație lactee,
Pune-adormitul suflet mai la risc
Decât pe cel ce caută tandem și rod de Astartee. 

Și mai aproape-i de sfârșit
Suflarea ce-alene des se-oprește,
Decât acel nenorocit
Ce știe că-alergarea-i pe alții norocește. 

Că dac-aluneci deznădăjduit și fad,
De unul singur către țintirim,
Și frunzele mai iute cad,
Și iernile mai aspre vin.

Toți ce rămân te-or ști de singur și de hâd,
De-ți duci cărări către cavou, însingurat,
Și-ai să rămâi gândul care-i oprește-atunci când râd,
Exemplul cel de neurmat. 

E-adevărat că astăzi e de neconceput să mai găsești,
Un suflet care să rămână,
Și-n praf, în lungi drumuri lumești,
Două perechi de pași să lași în urmă.

Că prea ne dușmănim om cu femeie,
Prea mult ne refuzăm menirea,
De ne rămâne pieptul fără cheie
Și nu mai cunoaștem nemurirea.

Și-atunci e-aevea să te-arunci devreme de pe obelisc,
Dacă ți-s nopțile adânci și reci,
Iar titlul de ”solitar”, același disc,
Cu-același zgârieturi prin care treci și treci... 

Norii uitării acoperă vârful din care aluneci de o vreme,
Jos, bezna te-nfioară la fel ca gândul de ”cum ar fi fost?”,
Te minți alunecând, că sufletul tău nu se teme,
Că singur vii și singur pleci, deci tovărășia n-are rost!

Dar de te-ar pune-o Mână înapoi, semeț, 
De-ai ști c-alunecarea e mai frumoasă-n doi,
Pe-orice proveri ai pune un alt preț,
Și-altfel te-ai bucura de ploi. 

E vertical si-alunecos, de multe ori mai scurt decat l-am vrea, 
E uneori tragic, și alte ori frumos, și dulce, și amar,
E-o cercetare de o clipă, dar clipa n-ar fi rea,
De-am face din obeliscul nostru... un altar. 

Rugă

 
Nu pot adormi.

Mi-aș dori ca îngrijorările acestui veac
Să fie ale mele, și nu privitoare la cei ce îi iubesc,
Dar nu pot face nimic… și tac.
În cele mai adânci și plânse nopți,
Îmi atârnă pe suflet ca pietre de moară
Alegerile celor ce mi-s de suflet.
Dar nu pot lăsa să se vadă nici lacrimă nici scâncet,
Nu-I leac să nu mă doară,
Dar tremur înfricoșat,
Mai îndurerat decât aș fi tremurat dacă aș fi eu de pierdut.

Pierde-mă, dar, pe mine!
Cu prețul înțelepciunii lor. 

Din lagărul minții

 

Orice gând către plăcerile libere ale trecutului,

Pune această minte firavă la grele munci sisifice,

Înotând fără aer printre ”condamnările pârâtului”,

Stau legat în preconizări pseudo-științifice.

 
Eu sunt pârâtul, metaforic îmbrăcat în dungi,

Așteptând cu dipreț ziua în care voi fi marcat

Pentru recunoaștere publică și mâinile stângi

A minților plecate să mă hulească-nverșunat.


Eu stau după gratiile acceptate de șanț,

Cum, minți ar fi libere dacă dau curs speranței,

La fel mi-e liber trupul, cu mintea în lanț

Și sufletu-mi plânge prizonier ignoranței.

 

Speranțe spre zorii minții de gloată,

Nu are nimeni, când îngenunchierea-i la modă.

De-ar începe sfârșitul ce-l știm, deodată,

Pentru cei nesupuși n-ar fi milă sau probă.

 

Înnourat e cerul minții când trecătorii nu-s oameni,

Și pală-i dreptatea, credința, iubirea,

Când cârma-i ținută cu dinții de fameni

Curaju-i un mit, la fel și simțirea.   

Cerând în plus și nu n-apoi

 Spus-a, ni s-a spus
Iubind cu limba ori cu vorba
N-ajungem prea sus,
Ci în adevăr cu fapta
Iubit-am noi. Așa iubiți și voi!

S-or trece apele și munții,
Și-n soare dealuri or pieri,
De ne-om da broboada funții
Pân-om ști munci.

Și-om sta la porți de Rai
Ca oameni încercați:
Pâine proaspătă din pai
Cuvânt de adevăr să-mparți.

Și-o rugă-n cer trimit:
Ce-i dragi s-aleagă înțelept,
Și-or avea de parcă au primit,
Trimis făr de regret,

Și-or avea de parc-ar cere-n plus
Binecuvântări șiroi,
Nu-nstrăinați și plini de plâns,
Nu regretând, cerând n-apoi.