N-am prins nimic

Coboară fulgi de foc
Pe cenuşa din mine,
Sufletu-mi mai tremură din loc în loc
Cerând sfârşit...
Mă sting...am ars mistuitor prea tare,
Acum prea fina-mi rămăşiţă
Se-nalţă către golul neasemuit de mare
Din subsuoara unei gărgăriţe.
N-am prins nimic de la deştepţii astei lumi,
Mă sting în palele de vânt luate spre-nălţimi;
N-am prins nimic din dragostea terestră,
E ca o caricatură proastă,
O ruşinoasă Giocondă rupestră;
N-am prins nimic din codul bunelor maniere,
Mă scuzaţi...!
Morala voastră ipocrită, doar altora le cere,
Voi sunteţi sfinţi;
N-am prins nimic din capete cărunţi,
Din haiducii prin codri şi prin munţi,
Dar rău mă doare c-or fi mulţi
La fel de seci ca mine...
Cenuşa vremurilor de sfârşit,
Înnecăciosul praf de pus în urnă,
Sunt eu, nebun şi stăpânit,
Aici jos,
Cu-atreia parte din ce-a fost,
O preasfinţită turmă.
N-am prins nimic...decât că am ales greşit.