Ce drum înlăcrimat...

Ce drum înlăcrimat!
Pustiu de sticlă arzătoare,
Se-aşteaptă mângâiat
De paşii care ştiu că doare
Să pleci spre nevăzut...
Şi drumul e atât de mult,
Atât de netedă cărarea,
Îţi pare-atunci când doar priveşti
Cum alţii cad şi nepăsarea
Te face să orbeşti.
Dar să arunci cu talpa înainte
Pe drumul către-ndurerare,
E-un test de suflet ce pe frunte
Îţi va sculpta cu nepăsare
Ştiinţa unei văi umbrite,
Secretul unui plâns în taină
Şi tainele nefăurite
Ce îţi vor dărui o haină
Ţesută cu răbdare.

Sunt doar cuvinte, ţi se pare,
Iar gândul tău călugărit în piscuri
De mult dezinstituţionalizate,
Supus perverselor mici riscuri,
Aleargă un ecou de carte
În domuri iscălite fals.
Sunt doar cuvinte...
Şi-atâtea fraze încâlcite
Care te par a fi deştept,
Îşi vor întoarce arma către tine
Şi n-ai să poţi să le ţii piept
Bătrâne...
Tu n-ai trecut prin vremurile-apuse,
Ci ele, mai cu râvnă, trecut-au peste tine,
Şi-acum orgoliul te reţine
Să pleci urechea, să-nţelegi...
Când mersurile-s reci,
Cărări anevoioase,
Când vii şi nu mai pleci
Şi cerurile-ţi joase
Te ţin legat de stânci...
Te pleacă-n rugăciune,
Ascultă în tăcere
Şi uită a mai spune
Că sufletul îţi cere
O minune...
Tu însuţi eşti,
Acoperit de ere glaciare,
Un foc din sobele cereşti,
Într-un vârtej, lumească nepăsare,
În palme potrivite,
Un susur blând, precum e El.
Ce drum înlăcrimat deschide
Porţile spre cer...!