Ascultai

Al tău ochi sângeriu,
Regina mea în nevâzut,
Îmi lasă văzul în pustiu
Și gândul rece neștiut.

Tu știi durerea din adânc,
Tu țărmuiesti sufletu-n val,
Mă cerți când cugetul mi-e stâng
Sau prea superficial.

Pe fila ta de îndurare,
Am scris în vers și lacrimă și vis
Căci pieptul meu nu e prea mare
Și nici spre lume prea deschis.

Mereu ai ascultat supusă
Deși îmi stăpâneai gândirea,
Iar măreția ta nespusă
Îmi subjuga mereu uimirea.

Când unii se împiedicau în bârne,
De ei lăsate în pupilă,
Când nu vedeam de nasurile cârne
Ce mă călcau în piețe fără milă,

Când soarele nu strălucea de-ajuns
Și ierni polare mă-ngropau în aurore,
Când ochii nu-ncetau din plâns
In cele mai lungi ore,

Tu m-ascultai, tăceai... Atât.
O nebunească tânguire muritoare!
Și nu-ntrebai ”cum”, ”când” sau ”cât”...
Doar ascultai strălucitoare!