Dorinţa înălţării în chin

Am să mă ridic mai împotriva
Nebuniei de-a trăi,
Când viaţa însăşi este diva
Şi nu dorinţa de-a iubi.

Chinul rănii mă-nfioară,
Dar dictează-n sân răbdare,
Când fruntea mi se coboară
Să-nţeleagă-n piept ce doare.

Am să mă ridic urlând,
Cu tăiş în creangă vie,
Şi-am să mistui rând pe rând
Tot ce fals, vrea, să mă-nvie.

M-am îngropat de mii de ori
În cavou lumesc de smoală,
Proştii să presară flori,
Blestemând de morţi şi boală,

Recreat din lut şi viciu,
Am să mă ridic odată,
Spre-al fiinţei prejudiciu,
Deja iertat la Judecată.

Or să mă aştepte mulţi
Ca pe-o piază, un blestem,
La vederea-mi fi-vor muţi,
Chiar de-au spus că nu se tem.

Prea necruţătoare gloată
De schelete mişcătoare,
Am să mă ridic odată,
Când plăcerea însăşi doare,

Când în lume vântul arde,
Apa, spele existenţa,
N-am să stau temut de-oparte,
Ai să-mi suferi iar perenţa,

Şi-n mulţimea orbitoare
Din perversa stacojie...
Am să mă ridic spre soare,
Rupt de veşnica-ţi pustie.

Am să mă ridic mai înţelept,
Mai puternic dar mai rece...
Pân-atunci am să aştept
Totuşi, chinul să mă-ncerce....