Anatemă

Eşti compusă armonic
Cu-atât de multă migală,
Din lutul cel mai hedonic
Pus într-o haină de gală.

Suflul ce te animă
E plin de păcatul adamic,
Şi orice poftă-ţi alină
Instinctul tău animalic,

Eşti regret, desfătare,
Naiv, pervers întrupat,
Om pe cărări solitare,
Venit, ucis şi plecat.

Nu-i nimic să te ţină
Legată-n veci de vre-un trup,
Tu ai nicicând nici o vină
Când aorte se rup.

Tu eşti un gând, o durere,
Un negru vis de copil,
Iluzii fără repere
Pentru netotul umil...

Bântuire nefastă
În amintiri lăcrimate,
Lucru bun şi năpastă
În privirile sparte.

Perpetuă rază,
Amăruie, distinctă,
Amăgire în frază,
Epitet ce alintă...

Tu eşti proprie ţie,
Amăgire în toţi,
Eşti şi moartă şi vie,
Nedorită la sorţi.

Să te dai tu pierzării,
E dorinţa supremă,
În uitările mării,
Femeie tu, anatemă!