Rupestră pe suflet

O scriu în dulci visări,
Deşi mă plâng de-ntinăciunea ei,
Oricâte dulci chemări
Se scurg prin ochii mei,
Rămâne ea... o Evă ca-n vechime...
O rece, crâncenă cruzime
A-nduplecat-o vremi întregi,
De-atunci şi până azi,
Să pună-n sufletul meu crengi
Ţepoase ca de brazi...
O-nmiresmez cu vorbe dintre bolţi,
Punând-o prea ades, prea bună pentru mine.
Şi mă aleg apoi ca unul ce-a ales
De parcă nu m-aş fi gândit la mâine...
Se lasă înserări adânci pe pleoapele-mi udate,
Iar ea parcă-mi răsteşte dintre stânci pătate cu rugină,
C-ar vrea să plece când se-ntină...
O slabă salbă galbenă de grâu,
Bătută-n vântul anilor fireşti,
O, tu femeie, patimă ce eşti!
Tu negândită pajişte în râu
Unde orice oştan s-ar înneca bătut de dor,
Orice trăire ar prinde rădăcini în umbră,
Tu, formă nemiluit de curbă
Între-adevăr şi neştiinţă, între cădere, salt şi zbor...
O scriu în dornice chemări,
Deşi de multe ori o văd plecând,
Deşi de multe ori eu însumi aş trimite-o,
Chiar dacă sufletu-mi plângând te-alungă când greşeşti...
Greşesc şi eu, mi-e greu să-mi cer iertare,
Tu, paradoxală dragoste în nepăsare,
Să ştii că-mi pare rău...
N-am fost prea luminat când fructul
Ne-a scos din nemuriri,
Dar fii a mea!
Căci şase mii de ani am fost al tău!