Bunica mea

Mereu în urma-mi cu lacrimi pe obraz,
Cu îndelungi binecuvântări,
Cu cerul poartă, tras agale,
De parcă ne-am văzut ultima dată,
Frânte şale, priviri pierdute-n zări,
O veche dragoste neînţeleasă,
Luată drept melancolie pală,
În pieptul ei, durerea trasă
De suferinţă şi de trudă,
Calcă neştiutoare pe ultima uitată cale...
În sânul ei, trăit-am vara,
Iarna, ani de neuitat,
Ea se-ngrijea dac-am mâncat,
Dacă e frig, dac-am crescut cu bine,
Ea se-ngrijea chiar dacă mâine
Ştia c-om fi plecat...
O mână de femeie, o mână de lumină,
Un sac de amintire cu furca-n brâu,
Cosiţa lungă, albă, sub batic,
Mereu un pas grăbit, privirea-i plină
De-un susur blând din vechiul râu
De dragoste de mamă...
Bunica mea, model de om,
Bătrân însingurat, stimată doamnă,
Mă-nclin în faţa nemuririi tale, prea smerit,
Căci pentru noi, ramas-ai pentru totdeauna
Un om cu-adevărat deosebit!