Ce ştie ea...?

Ce ştie ea...?
Ameninţând cu vremuri nesfârşite
Sfârşeşte vremurile mele,
Şi parcă văd, în clipele întunecate,
În nopţile nedormite
Cum cerul minţii rămâne fără stele,
Iar ziua gândului îndeasă doruri
între lacrimi.
Precum şi altele, plecate,
Şi ea se depărtează...
Deşi n-o văd,
În ochii minţii durerea paşilor răsună,
Precum un colorit de furtună grea,
Sub pielea tâmplelor...
Şi tună, vântul rupe juruinţe,
Norii strâng lumina, să dispară,
Şi pe gât mi se aşează
Violent ca traiul între scânduri,
Dorinţa de o seară...
Veşnică seară a vieţii...

Ce ştie ea...?
Ea plânge-n sinea ei,
De parc-ar plânge singură în lume,
Dar nu se-opreşte din fuga...
Ce o-ndepărteaz-atât de dureros de mine...

Ce ştie ea...?
Mă trimite rece, cu vorbe chemătoare
De pară-aş avea lespezi în loc de suflet,
Ea nu ştie că mă doare,
Că fiecare faptă strigă asurzitor,
Acoperind mizerele cuvinte...
"Te iubesc..." la nesfârşit, un ultimatum,
Un capăt fără nod, Un fulger care scapă
De jugul greu pe cel nărod..adică eu...
Dar pune-nlocuind, piatră de poticnire la călcâi,
Şi silnicie de Sisif pe conştiinţa
Deja atât de vinovată...

Ce ştie ea...?
Tace...ca altădată.
Să ştiu că finele va fi acelaşi,
Acelaşi plâns în ziua de odihnă,
Aceeaşi promisiune încălcată...
Cum că eu niciodată...
Dar ea nu ştie!
Că dragostea a-nvins raţiunea,
Că demnitatea se coboară în adânc
De dragul dregei mele,
Că gândul necurat s-a curăţit iubind,
Că sunt cu ea, fără de ea, nu sunt.
Nu ştie,
Că viaţa nu mi-i povara ci sigiliul,
Că dorul nu mi-i jugul ci... tăcerea.
Că inima s-a vândut pe 30 de nimicnicii,
Să cumpere-o iertare refuzată
Prin înjosirea vorbelor în faptă...

Ce ştie ea...?
Trăieşte...viaţa mea,
Iar eu i-aş muri moartea, dac-aş putea...
Dar mi-ar trăi-o pentru ea,
Mi-ar risipi-o între netrăiri şi pofte sufleteşti,
Între iertări şi delăsări...

Ce ştie ea...?
Cum chiar şi-aşa,
Dacă-n aceasta-şi vede fericirea,
Aş renunţa, la schimb pentru sfârşitul ei...