Cu scântei în ochi de stele,
M-aţi făcut într-un pedantic
Cu gând rece-n zile grele.
Când vă declaraţi principiul,
Zâmbind falnic, mişeleşte,
Vă vedeam mereu cum viciul
Sufletele vă topeşte.
Când în ploi eraţi armată,
Toţi viteji dar dezbinaţi,
Trist eram căci în bravadă,
Doar cu vorbe v-avântaţi...
Când mai lumina vre-un soare,
Unul, cu nesaţ pe tot,
Îl acoperea c-o mare
De necazuri şi socot:
Că în urmă unul doară,
Să rămână luminat,
Nu era, şi-a doua oară,
Se fura lumina iară...prea înverşunat.
Mă precipit şi nu-i rost,
Înşelat de feţe pale,
Între proşti rămân un prost,
Cu prostii originale.
Taci şi lasă, spun mereu,
Taci şi-aşteaptă cum spun toţi,
Însă văd că rândul meu,
Nu mai vine-ntre cei copţi.
Şi-i păcat că mărul bun,
Nu se coace-n întuneric,
Când e unul, nu ţi-l spun,
Eclipsându-ne feeric.
Şi-i păcat că mărul putred
Stă la soare alintat,
Când al gloţii gând prea rânced,
E şoptit neascultat.
Din romantic, un chitros,
Din sensibil - pierdevară,
Decât iubitor apatic
Mai degrabă ies afară - fi-v-aş antipatic!
Postări
0 comentarii:
Trimiteți un comentariu