miercuri, 21 iunie 2017 | By: Andrew

Renunțarea la rațiune


Din nou între pereții reci
De străvezii nemuritoare,
Din nou vrei inima să-mi treci
Printre iubiri sfâșietoare...

Din nou să calc pe-același drum
Cui minunat mă dăruiam,
Pe care azi pucioasa-n scrum
Încă-mi mai lasă nori pe geam ...

Din nou îmi vii ca o minune,
De data asta mult purtată,
Să am din nou cui să pot spune
Ciudată...

Din nou, te vad cu-aceiași ochi
De parcă mintea și-a pierdut rațiunea,
Doar inima-mi alege popi
Pe când oi schimba lumea...

Din nou la fel nu mă-nțelegi,
Și iar te iert orbit de tine,
Doar că-mi faci nopțile întregi
Și zilele mai pline.

Din nou blesteamă dorul meu,
În propria prostie,
Mi-ar râde-n față orice zeu,
Și Eros, că mă știe.

Din nou îmi tac prea des rațiunea,
Și-mi urlă versuri însetate,
Să te descrie ca pe lumea
Ce-mi ești, și ce mi-ai fost deșarte.

Din nou mă-ncred în mult prea dese
Cuvinte de ”nu sunt ce-am fost”
Și orice doare, crezi că-mi trece,
Cu-n râset și-un oftat anost.

Și iar mă iei de bun, ca-n vremea
Când iubire împărțeam,
Dar mi-e mult prea scurta vrerea,
Și iubire nu mai am...

Iar mă cauți și-nsetată
Mi te lași doar să te am,
Fi-voi lipsa-n dor de tată,
Sau ripostă-n timp de „n-am”...

Reci mi-s ochii,
Rece-n pieptul ce odată,
Căutai un foc anume, rochii,
Bucle, râs și ... Pleacă...

Ai să pleci din nou în lume?








0 comentarii:

Trimiteți un comentariu