De două ori 14

Îmi car genunchii rupți de drumuri,

Alene printre vechi poteci,

Amintiri mă-mpung ca ruguri,

Arzânde pentru veci,

La fiecare colț de stradă,

Pe orice bancă-n orice parc,

Parcă te văd și azi, baladă,

Pe brațu-mi să te-mpac.

Din câte-au fost, numai de tine

Mai vreau; mai tot îmi amintește,

Avându-mă urând și mâine,

Ce nu ești tu și mă iubește.

N-a fost povară îndrăgită

Mai mult decât mi-ai fost, curată,

Podoaba-ți neagră, pribegită,

În spic, pe dos o dată...

Nu tu, ci o nălucă,

Un gram însângerat de amintire,

Mă ține veacului pe ducă,

Departe de-a mea fire.

De-or fi iubiri cum au mai fost,

Trecânde, lăsându-mă în tină,

Nu tu, ci eu cu al meu rost

Mi-or fi în veci, de vină,

De spicul tot pe dos îl împletești,

De traiul tot curat îl ai,

La fel, pruncește să iubești,

Și-n rosturi sfinte unde ești, să stai.