A.mestec

Cum se crapă lumina, în două raiuri diferite,

Pe lacul ce-l numești tu chip,

Aș vre să cred că gura ta nu minte,

Și că ai pânză de insecte-n slip.

Dar izvorăsc râuri de vină

Din ochii-n care  mă scufund,

Și stiu că de așteptări ești plină,

Ca versu-ăsta să rimeze-n ”fund”.

Pe fruntea ta cu rare umbre,

Am lăsat cândva speranțe,

Și-acum alungi vremile sumbre,

Taxând câteva clanțe.

Și uite ce-ai lăsat în urmă:

Amestec de lirism și cotidian,

De-asta te-am legat cu sârmă,

Și-mi urli printre bule în lighean.