Frică...

 

Doar de-am tace pentr-o secundă, 

De nu s-ar mai judeca fricoși cu-avari,

Ne-om vedea toți o gloată strâmbă,

Și lași, și repezi și amari... 

Și de-om avea curaj măcar o oră

Ca Eu-lui fricos, să nu-i mai facem hram 

Ne-am observa cum toți pe proră

Strigăm ”pământ” cârmașuliu viclean.

Ascunși de lume în durerea fricii,

Înfulecând orice ni se oferă, 

Invidiem pe-ascuns pe toți Birlicii,

Și dragostea-n secret, disperă. 

Doar cei spălați pe creier și vânduți, 

Mai merită ovațiuni, 

Chiar dacă ei dau piept în piept, cu munți

De frați, și tați și fiii-acestei lumi.

Iar cei ce caută-mpăcare, 

Să fie toți etichetați nebuni! 

Aceasta nu mai e lumea în care, 

Iubirea și frumosul mai pot naște minuni.

Arta e artă cu adevărat, 

Doar când e imbrăcată în minciună, 

Când gloatele ce nu s-au adunat, 

Luptă din case, dragostea, cu ură!

Lumină ai dac-ai plătit factura, 

Și nu vorbesc aici de becuri, 

În loc de ochi, deschidem gura, 

Și-așa ne prind tot mai puține vremuri. 

Nu ne-ofilim de dor, de singuri, de mișei

Ori de nebuni închiși în cuști  îmbrățișate,  

Când ne sfârșim, e doar de ce zic ei, 

Să te aduni la numărul ce minte minți infricoșate.

Ori de pornești orice avânt, 

Spre descătușări mai sfinte, 

Nu doar cei mari, ci, cei de rând 

Îți fac din vorbe iar, morminte.  

Și-orice vremi, orice năpastă, 

Și boli ori tiranii sub care stăm, 

Dacă doar frica-i muma noastră,

Tot ce primim tăcuți, tot merităm!