Rugăciunile noastre în tăgadă-mbrăcate,
În fală şi alergat după vânt,
Parcă-s făcute din minciuni şi nuiele,
N-au aripi să zboare-n Cuvânt.
E atât de departe oglinda, iubirea,
Că nu mai ştim să iubim prin credinţă,
Agăţăm inimi în tandem cu privirea
De bogăţii pământeşti şi trupeasca dorinţă.
E-atât de departe cerul
Acum, când îl privesc din mocirlă,
Îngropat de-agonii prin temple-faţadă,
Putrezeşte misterul în prea perversa lor milă,
Când se-avânt-un norod în religioasă bravadă,
Dar luaţi câte unul, se pierd printre scuze,
Blamând judecata, eschivaţi printre-acuze,
Cei ce se vor lumini de exemplu...
Cerul e-atât de departe,
Ca trupul de suflet când alergi dupa praf,
Şi-ţi citeşti viaţa-n pagini de carte,
În faţa tuturor, mândru de-o ispită,
Dar îţi plângi erata-n amurg, pe cearceaf,
Când ceru-i departe, şi lumea ţi-e mult prea iubită...
Nu-i loc de-ntrebări! Şi cine-ar putea,
Chiar pe tine semeţul, să te-ntrebe greşeala?
Crezi că traiul ţi-e vorba, şi vorba de-ar sta,
Tu, crescută năpârcă, nu eşti bun nici aşa!
Cerul e-atât de departe,
Atât de plin de nori pentru tine.
Dragul meu, nu-nzadar excelezi în detalii ce fine,
Corectează doar trai de aproape!
Poate ai o măsură cu care, nu-n parte,
Te judecă, aşa, de departe cum e,
O oglindă, o boltă, un propriu cuvânt!
Postări
