La margini de rădăcini pletoase,
Îmi plec privirea, mă dezbrac de fire,
Şi-i dau sufletul să mi-l descoase...
Am obosit s-alerg fără tăgadă,
Mereu să fiu la paşi 'nainte,
În ochii altora să-mi şadă
Mai bine, mai frumos ori mai cuminte...
Îmi odihnesc sacul de oase,
Aici, la umbra unui ram de vis,
Şi uit de vorbele ce false,
M-au biciuit şi m-au închis...
Îmbrăţişez cu mâna pieptului,
Un trunchi bătrân ce peste ani
A strâns lumini împotrivit regretului
Şi le-a oferit în daruri fără bani...
Cetate de scăpare nu mai am,
Să-mi vină-n faţă-al meu pârâş!
Să mă despince-n câmp cu sabia-i de blam
Şi-apoi să mă preling de pe tăiş.
De frică şi dureri nu fug,
M-adap din umbra viselor bolnave
Şi fac din pomul meu, Şi rug,
Şi salvatoare dulci ostroave...
Cu frunza-i roşie ades
Îmi şterge lacrima din pleoapă,
Şi-şi scutură durerile în şes,
Exemplul ce mereu îmi scapă...
Condamne mulţi din cei avari,
Şi cei care-au minţit de bine,
Tu, pomul meu mereu tresari,
De parc-ai înfrunzi prin mine...
Cu cearcăne pe trunchi ascunse,
Cu ramul greu şi vechi şi aspru,
Mă ţii pe rădăcinile-ţi pătrunse
De picuri de văzduh albastru...
Şi nu sunt mulţumiri ajunse,
Ori vise tinere să-ţi las,
Nu am decât gene ce plânse
Îşi spun tăceri cu ger în glas...
Postări
0 comentarii:
Trimiteți un comentariu