Insensibilem

Când te strâng de mână-ncet,
Şi zâmbeşti nebănuită,
Să nu mă crezi, căci cu regret,
Te dezmeticeşti robită...

Când te-adun din colţul minţii,
Şi te pun pe piept să-mi stai,
Să nu uiţi că-n suflet dinţii
Nu-mi rânjesc a colţ de rai.

Când cuprinsă-mi stai pe braţ,
Şi-ţi asculţi pe gat sufarea,
Să nu te crezi, citind în zaţ,
Cum că-mi creşte adorarea...

Când pe buze mi te dai,
Atât de nepreţuit de dulce,
Spune inimii: "Tu stai!"
Şi cu mintea nu te duce!

Când din când în când o vreme,
Vine şi te strigă dorul,
Tu afundă-te-n probleme,
Amintirea-mi să-şi ia zborul.

Şi mă preţuieşte, dragă,
Doar în ceas de singur gând,
Când durerea stă să tragă,
Lacrimile rând pe rând...

Şi mă cheamă doar în ceasul,
Când de nori nu-ţi mai vezi gândul,
Când te îngrozeşte falsul,
Şi te sperie urâtul.

Când sunt bun, nu-s bun de-a dreptul,
Dar din rău, adună bine,
Şi când vine iar, regretul,
Să mă-nvinuieşti pe mine...

Neîntâmplător

Mai ceva decât licoarea lui Bachus, 
Turnată-n cele mai mari și de preț stacane, 
Mai ceva decât dorul de umbră la câmp 
Sub un arbore ce miroase-a castane, 
Mai ceva decât vlaga ființei, 
Aruncată în chinuri de păcat și pedeapsă, 
Mai ceva decât puterea dorinței 
De-a învinge luptând fără-o coapsă, 
Mai tare ca dorul, de departe,  de casă
Mai tare ca vârful ce-i cuib pentru vulturi, 
Mai falnic decât un dușman ce se lasă 
Învins când e-afundat  în tumulturi. 
Mai măreț ca apusul unei minți geniale
Ce se pierde-n nebuna nebunei iubiri, 
Cum atâtea mărețe ajunse banale, 
Ocolind o rațiune și ascultând de simțiri. 
Mai mare ca marea cu scrisul de doruri, 
În sticle-aruncate în larg, 
Mai mare ca plânsul pe obraz la sosire, 
Când așteptări și emoții se sparg. 
Mai mare e cerul și-albastru în toate, 
Căutând în pricină un loc de scăpare, 
Mai mare și sigur,  fără loc de vreun poate, 
Când nimic nu-i lăsat la-ntâmplare.

Mai tare ca brațul ce nebun, iubitor, 
Își apără țara și pământul de-acasă, 
Mai tare ca vântul ce năruitor, 
Ridică-n văzduh,  tot ce prinde și lasă. 
Mai tare ca însuși cel de pe urmă dormit, 
Când patul de scânduri ți-e loc neales, 
Mai tare ca vrerea de a fi muțit
Când vorba ți-e proastă , sau de ne înțeles. 
Mai tare ca plopul stejarul, sau fagul, 
Căci toate-n final cad și putrezesc, 
Mai ceva ca frumosul, și dorul și dragul, 
Căci toate se sting când totu-i lumesc.  
Mai strâns decât lanțul ce-i ține pe vii
La fel ca pe morți, îngropați sub o vină , 
Că-i dreapta ori  nu,  asa stat-au cu mii, 
Răzbunați doar când Marea Uitării e plină. 
Mai tare ca piscul ridicat omenește, 
De-a ajunge unde nu-i e permis, 
Mai tare ca zdruncinul ce din munți se pornește, 
Când muntele-i pus în adâncuri închis. 
Mai tare ca valul și vorba și ceasul, 
Totuși Susurul Blând ce alunga-orce nor, 
Din înalt El privește milostiv către valsul
Ce noi credem ca e întamplator.

Rostul pâinii

Glumeau bătrânii 
Ce s-au dus, 
Că rostul pâinii, Gândul spus, 
Și fapta bună , 
Nu rămân nepedepsite, 
Și-n orice zi din lună , 
Păzește-ți cele negrăite ,
Căci tot ce ai și ții nespus, 
Clădesc în tine rostul pâinii. 
Așa glumeau cei ce s-au dus, 
Ajunși de gând, din urmă, toți bătrânii

Năpăstuiții

Pe căi de zbor, 
Cu aripile reci, 
Te chem în cor
Cu toți cei zeci, 
Care te-au așteptat 
În prag de vis
Și-au căutat 
Cu sufletul deschis, 
Binecuvântarea dalbă
Și calde buze sărutânde, 
Dar au primit o salbă
De tăceri plângânde.

Scăpări

Privesc privirea lor 
Și ură văd... 
Alerg de ei, de zor, 
Că-n juru-le-i prăpăd, 
Și gându-mi-e speriat:
"Scapă-mă , drum lung, 
De unde am plecat, 
Cu dorul numai să străpung 
Trecutu-mi neînaripat, 
Și lasă-mi binele în amintiri, 
Tot răul, spală-n alabastru, 
Descătușat din vechi trăiri, 
Din gri corupt spre cer albastru...

Închis în libertate

Închis... În lunca largă șuierândă, 
De crivățul de alb și de durere, 
Închis de granița plăpândă
A nevoilor, când e prea mult a cere...

Închis...  În liberele nopți uscate, 
Când zidul necunoscutului oprește, 
Închis în vis de libertate, 
Ce toți pretind că-l au,  dar nimeni îl dorește.

Închis... De guri ce recomandă 
Mănuși În tălpile-mi nebune,.  
Închis,  intențiilor de bravadă 
Când toți neștiutorii au a spune...

Strângeri

De-aş strânge toată clipa
În desaga cugetului,
Mi-aş îngreuna risipa,
Pradâ-n  faţa tunetului;
S-alerg n-aş mai putea,
Să stau, mi-aş fi greoi,
Şi gândul mi-ar avea
Şiroaie ca de ploi.
De-aş pierde clipa-n clipe,
Şi vântul să mă meargă
Şi-n gând să se-nfiripe,
Ca totul să se şteargă.
Mi-aş pierde cunoştinţa,
Pe mine printre pierderi,
Şi tot ce-mi e fiinţa,
Scânteie între arderi.
De-aş strânge ce adună
Genii strălucinde,
Ori lumea ce nebună,
Nimicul îl cuprinde.
Cu buzunarul gol
Şi gândul plin de vise,
Mi-aş fi ca un ocol
Din porţi în porţi închise.
Oricâte pierd şi plâng,
Oricate-adun în lume,
Nu-i despre câte strâng,
Ci câte SUNT anume.