Paragraf de sunet si culoare

Te-as putea picta-n cuvinte
Sa te stie cerul, marea,
Dar oare te-ar tine minte?
Sau te va sterge uitarea?

Te-as putea canta-n culori,
Ca un curcubeu de ape
Si te-as arunca in nori
Din priviri sa nu te scape.

Insa norii trec si cerul
Ar ramane gol, cu tine
Si ti-ar dezveli misterul,
Sa te vad-o-ntreaga lume.

Te-as putea picta si scrie,
As putea ca sa te cant,
Dar cu-adevarat, iubire
Vrea mai mult ca sa te simt.

Ce vrei s-auzi?

Ce vrei s-auzi?
O tragica poveste'n care
Inima imi pleaca fara veste
La tine?
Obrajii mei uzi
Au inceput carare
Sapata de lacrimi si zile,
De nori de tacere,
De frig si de fulgi...
Ma-ntreb deseori:
"Unde esti, copile?
De la atata umblat printre flori,
Lunile-ti par zile
Si cerul e verzui.
Oricine vrea cuvant,
Tu nu le spui,
Si doar le-arati ca din pamant
Te tragi si tot in el te pui."

Brate spre cer
Intind pomii de langa.
Eu n-am curaj sa cer,
Dar totusi mana stanga,
Cu tot cu umarul uscat
Si inima plapanda
Spre sus le-ndrept...
Dar tot mi-e greu,
Caci din ce-astept
Nu eu sunt cel care primeste,
Ci e acela care tot mai crede,
Ce tot mai rade
Si iubeste...

Oare sunt singur?
Oare m-aude cineva?
Dinspre suflet seara picur
Cate-un strop din ce era.
Dar amintiri de-o viata
Depanate-n nopti de ceara,
Se vor termina-ntr-o ata,
Un fitil cu-aroma amara.
E prea frig
Si-i bezna groasa,
Daca zic
Si daca-mi pasa,
S-ar putea sa mor degraba.
Daca strig
Si caut gura
Sa-mi raspunda imediat,
Am s-aud un gand de ura
Si-am sa plang ca am strigat.

Merg pe vorbele nespuse,
Ma hranesc cu galagie,
Beau dorintele rapuse,
Avand umbra in pustie.
Imi e traiul
Ca un nor,
Azi aici, dar calator,
Maine nu mai sunt deloc,
Destramat de-un stol de surzi...
Tu, esti oglindit un eu,
Eu sunt tu...
Ce vrei s-auzi?

Prea devreme

Pe cand timpul astepta pe om
Si toate ce treceau, treceau incet,
Atunci te bucurai de roada unui pom
Si umbra lui ti-era ca si un zambet.

Cand norii se-alintau cu cerul
Si frunzele cadeau parca in sus,
Noi nu stiam ce-nseamna gerul
Si iubeam in taina, timpului supus.

Acum si timpul se grabeste
Si poate-a invatat s-o faca de la noi,
Caci la randu-ne ne aruncam orbeste,
Traind un an, simtind c-au trecut doi.

Norii fug parca de cer
Si frunzele se-arunca spre pamant,
Noi, in suflete, purtam un ger
Care-i acolo, parca, de demult.

Alegem sa traim prea repede si multe,
De parc-am sti ca maine nu mai este
Si constatam ca toate-s prea devreme,
Iar daca maine vine reusim usor sa trecem peste.

Pe cand iubeam din zi in zi mai mult,
Era usor sa spui un "da" din suflet,
Acum, intr-un neinteles tumult,
Iubim de tot si ne sfarsim in planset.

Eu inca vreau sa cred ca mai exista timp,
Cand timpul se opreste,
Si orice am incerca sa stim,
Sa-ncepem prin a afla cum se iubeste.

Prea repede ne pierdem
Si ne topim mult prea devreme,
Nu stim ragaz ca sa mai cerem,
Ci stim doar de intarziati si despre temeri...

Altfel

Rabufneste sufletul meu
Aici, pe hartie
Si daca e de bine sau de rau
De-aici se vede si se stie.
Nu-ncerc sa adun scuze:
Cand ma bucur, scriu de bine
Caci mai vor din cand in cand
Si altii sa se amuze.
Dar cand un foc ma arde,
Ca un lemn uscat, mocnit,
Atunci tot ce ramane scris,
N-ajuta decat la bocit.
Acum sau mai tarziu,
Le vad pe toate altfel,
Desi as vrea constant sa fiu,
Mi-e ochiul inimii sarac si chel.
Aici, in scris,
Rabufneste sufletul meu cateodata
Si daca vezi un vers ce-i mai incins,
Atunci lentila inimii e sparta
Si n-ar trebui sa-l iei in seama,
Maine, toate-s diferite,
De sunt mari vor fi mai mici,
De sunt mici, vor disparea.
Asa lucrurilor pripite
Le dau drumul mana mea
Si astazi daca ma dor,
Maine vor disparea.

Ura...

Imi culeg bucuria
Din zambetele lor,
Si ura, cand vad ca sunt false
Si cat de tare dor.

Imi culeg bucuria
Din ce sunt altii pentru mine,
Si-i urasc apoi pe toti
Ca n-au facut-o prea bine.

Adun bucurie-n pumni,
Cersind la capat de strada,
Si-apoi urasc ce-am adunat
Desi nu-i cineva sa vada.

De unde-atata ura?
Din bucurii ratate,
Din vorbe dulci aruncate
Peste-un suflet de huma.

De unde ura mea?
Din tot ce nu mai este,
Din orice gand ce l-am avut
Transformat intr-o viespe.

Ura sau iubire,
Care e diferenta?
Combinand una cu alta,
Ura pare-a fi esenta...

Tantarul si musca

In tava cu cartofii copti,
a-nceput de ieri sa cada
Cate-o musca,
Un tantar.
Un paianjen mai sprintar
Si-a lasat plasa spre ei
Sa-i ajute ca sa iasa
Din ulei.
Pofticiosi si rai de gura,
Ei stateau si se certau,
Cine sa se scape primul
Din belsugului altar.
Musca spune ca ar vrea
Sa poarte pe spinarea sa
Cel mai mare si mai copt
Cartofior din acel loc.
"-Dar se rupe panza draga!"
Revoltat spune tantarul:
"Ai vederea tot mai vaga
Si-ai sa cazi, sa spurci mustarul.
Eu urc primul!" zice el
"Si cum sunt usor de fel,
Am sa iau in spate doi,
Doi cartofi mai mari ca noi."
"-Nicidecum!" raspunde musca,
"Eu nu-ti dau cartoful meu!
Mai bine moarta de foame
Decat sa te stiu teleleu,
Cu cartoful meu in spate,
Cine stie prin ce parte,
Prin ce colt de vechi tablou."
Si-uite-asa facura sfada
In tava cu cartofii copti,
Sa stie toata ograda
Ca tantarul nu-i cu mot.
Dar nici musca bodrangoasa
N-are altfel cum iesi
Din tava, decat uleiosa
Si flamanda amtind.
Fara sa mai stea pe ganduri,
Paianjenul cel generos
Se-opinti-ntre doua scanduri
Si-ncepe cartofi de scos.
Scoate unul, il mananca,
Scoate iar, ca-i plac destul,
Iar musca-ncepe-amar sa planga:
"-M-am certat, m-am ocarat,
In ulei cu-n amarat,
N-am lasat si am pastrat
Pentru mine ca sunt mandra,
Si acum cu ce-am ramas?
De mancat, eu n-am mancat,
Si satula acum nu-s!
Cu rusinea mor de foame?
Dar si de am gura mare
Tot la fel eu rabd si n-am
Ca am stat la sfada multa
Cu un sfrijelit tantar...

Sper...

Sper ca tu sa intelegi
De ce zborul meu e frant,
Si ranile sa m-i le legi,
Sa pot zbura de pe pamant.

Sper ca tu, sinele meu murdar,
Sa vrei din nou a mai zbura,
Desi ai inca sufletul amar
Si esti in lupta crancena cu ura.

Si sper sa ma ridici spre cer
Cum n-ai facut-o niciodat',
Sa nu mai cad, sa nu mai pier
Ranit in zbor si de pamant sfarmat.