Nu te teme!

Cât am să mă mai tem?
Teoriile lumeşti mă-ndeamnă
În sinea-mi să găsesc puteri neînfricate...
Nu am!
Şi-am mers atât de mult,
M-am pribegit departe,
Înfricoşat căutător de pace
În neant...
Nu-mi ţin pilonii fericirii,
Pe-un suflet, întovărăşindu-ma pe drum,
Pe paturi de durere, nu-mi spun
Minţindu-mă că sunt viteaz în calea nimicirii.
Pe ape n-am să merg,
Mă tem în necredinţa mea,
Că va lipsi Mâna care să mă scape.

Cât am să mă mai tem?
Cu cât înaintez, cu-atât mai rar aud o vorbă,
Un îndemn măcar...
Păşesc sperând că nu-nzadar,
Mă lupt cu oşti nepieritoare,
Zidesc, chiar dacă mâine se dărâmă,
Dar nu-ncetez vreodată să păşesc...
Întind o mână...
Poate mă prinde cineva, poate mă-ndrumă!
Ridic privirea!
Poate o rază, o stea-mi arată calea!...
În beznă stau
Şi-naintarea-mi atârnă de-o firavă credinţă:

Aud... şi plâng!
Un glas mă-nfricăşează protector:
"Nu te teme! Eu îţi Sunt scut! Răsplata ta e mare!"
Şi-atunci, las plugul în ogor,
Îmi iau o haină nouă,
Şterg lacrima durerii din pragul necredinţei şi strig:
"Spune, Stăpâne, căci Tu m-ai întărit!"
De azi nu mă mai tem!
Când norii veacului te-apasă,
Când frica-i un blestem
Care te leagă îndepărtat de casă,
Adu-ţi aminte:
Nu te teme, nici nu te înspăimânta!
Vei sta la dreapta Lui!
Va fi la stânga ta!

Paie roşii

Paie roşii împărţea
Groparul nostru momentan,
Căci peste câmp împărăţea,
Un câmp de morţi, contemporan.

O şiruire neoprită
Lega oceanul de cadavre,
De talpa lui ca o copită,
Căpătată-n porţi de lavre.

Firele nevinovate,
Date-n pârg de timpuriu,
Au rămas pururi necoapte,
Plânse de tumult neviu.

Braţ demonic pus în humă,
Lutul arde-n urma lui,
Traiul însuşi pierde urmă,
Şi în urma-i nimic nu-i...

Paie roşii încă-n pârgă,
Peste trunchiuri putrezite,
Numai ele ştiu să plângă,
Sufletele schingiuite.

Ca atare

Suflet mutilat,
Am uitat că eşti aici!
Te-am lăsat pradă pe brânci
Ielelor rele!
Să spele râuri calde
Rănile-ţi nu prea se cade,
Ştiu că arde
Răceala lor de azi.
Printre brazi dorul ţi-l porţi,
Baţi năpăstuit la porţi,
Dar nu deschide nimeni...
Suflet mutilat de... mine,
La mâine ai sperat mereu,
Dar vicleanul am fost eu,
Te-am purtat pe căi amare,
Eu sunt rău, tu... ca atare.

Muguri de toamnă...

Nuanţe de uitare...
Bătrân de tine. Înmugureşti
Ca toamna-n ploi de primăvară
Şi mă-nbraţişezi atât de tare
Încât, ca vâscul prin ramuri, îmi trăieşti...

Poveşti ne trag,
Vorbe ne-mping spre un păcat
La modă azi de a se demoda rapid,
Cum au fost şi alţii-n prag,
Aşa va fi din nou, înlocuit să fiu uitat?

Mă-nseninezi prea rar...
Doar vremuri reci ne leagă,
Ca atunci când spinii erau mov,
Şi mă întreb cum iar sunt temerar
Pe drumuri lungi de a te descompune-ntreagă!?

Arta lui Dumnezeu

"Frumos", nu este un cuvânt
Între paginile unei cărţi explicative,
Nu este un subiect supus la tratative
De proletari din când în când.

"Frumos", nu este un profit,
Desprins aici, din schimburile-n troc,
Nu este un răspuns la încercări numit "noroc",
Sau vre-un monument păzit.

Să ne-nţelegem! Iată:
"Frumos" într-un proces creaţionist,
Din mâna Celui mai complet Artist
E pură artă!

Pe stânca-naltă,
Căderi de ape descompuse în culori,
Păduri de raze, pat de flori,
Şi vreme alternantă,

Muzica naturii,
Rămasă din Eden pe portativ terestru,
Bagheta atotfrumosului Maestru,
Pictează pas făpturii.

Şi ea, în sine,
Minunea-nfăptuirii, "a fi", un fapt nedesluşit!
Arhitectura gândului, raţiunea cordială de sfârşit,
Lucrând spre veşnic bine...

Ne-a ridicat de jos
Ne-a curăţit şi ne-a iertat; simţire ne-nţeleasă!
Apoi, făcând din noi un mire, o mireasă...
Arta lui Dumnezeu!
Într-un cuvânt - FRUMOS!

A fost un timp...

A fost un timp de iubire...
Un timp de ploi de vară,
De trenuri ce rup sărutări,
O mireasă copleşitoare, un mire,
O dimineaţă, O seară
Şi râsete-n plimbări...

A fost un timp de escaladă,
Cu pas greoi şi plângeri,
Cu gelozii pe fond trecut,
A fost un timp de escapadă,
Al inimilor printre îngeri,
Dar printre îngerii cei de temut...

A fost un timp de ceartă,
De lacrimi nesfărşite,
De gelozii amare, inutile,
Un ciclic fapt să ne despartă,
Ajuns la reuşite,
La inimi infantile...

A fost un timp cu tine
Şi nu-l regret şi nu-l reneg,
Ori bragă, ori poate un rupt de pâine,
Chiar dacă n-am ieşit întreg,
M-am rupt din chinul tău...
A fost un timp de bine şi de rău...

In aere aedificare

Clădim castele nouă, azi,
În aer simplu cotidian,
Înconjurându-le cu brazi
Şi cânt de eolian.

Clădim din blocuri timpurii,
Pe culmi de vis aparte,
Ferite de prea bogăţii
Sau revalorizări deşarte.

În doi pe schelele nocturne,
Reînălţăm o citadelă,
Deşi o punem sub alt nume,
E-o limitare prea rebelă.

Clădind în doi,un gând cu vorbe,
După atâtea încercări,
Clădim tăcerea din teorbe,
Fereşti de aur fără scări.