Răsfoi-m-aș

 

Alungat de cotidiene veștejiri,

Aievea trec prin aste foi de suflet,

Reamintind-u-mi vechi trăiri,

Din flori de râs - în scâncet.

 

Și nu întâia oară mă întreb,

Oare cui scriu, mult după miez de noapte,

Că-i singur codrul fără cerb,

Și cititorul fără șoapte...

 

Rememorând-u-mi anii verzi,

Din scoarță-n scoarță la final de veac,

Mă-ntreb în bezna ignoranței: pierzi,

Ori e câștig de-ar fi să tac?

 

De mi-ar muți strofă cu strofă

Toamna tristeților din piept,

Ar fi așa o catastrofă,

Ori fir-ar mult mai înțelept?

Vacarmul proștilor în turmă,
M-afundă-n agonii beligerante,

Și mă întreb dac-a mea urmă,

E scrisă-n pagini relevante...

 

Nu dac-ajunge la o gloată,

Că gloata-n general e tâmpă,

Mă-ntreb, dacă țintită-i toată

Spre-o inimă, măcar, mai scumpă.

 

Și știi, tu dragă cititor loial,

Că nu-i întâia oară când târcoale,

Îmi dă, gândul că echinoxial,

Mi-e pofta de urale.

Doar de-o scânteie-ntr-un vulcan,

Măcar de-aș ști c-am ațâțat,

N-aș mai cânta o dată-n an,

Ci mult mai des și apăsat.

Dar trec mai singur printre foi,

Și-mi văd cum, literatele crămăluiri,

Se prăfuiesc sub un puhoi

De noul tot, mult mai tâlharul de priviri.

 

Iar când închid coperta peste ce am fost,

Se-nchid și amintirile încet,

De-oi ști că nimeni nu mă va citi cu rost,

Voi continua să scriu, doar... scripta manet.

 

 

 

Rursus

Dacă mi-ai pătrunde pentru o clipă hieroglifele sufletului

M-aș simți atât de dulce jefuit de secrete,

Încât, rănit, aș secreta, supus infinitului,

Cu atât mai multe mistere.

Iubirile adevărate nu încetează să surprindă,

Să creeze, să inventeze, să renască din uitare,

Avântate în naivitatea râului nestins ce stă la pândă

Să iubească, doar, mai tare.

DeLiră

Îmi luptă pleoapele ca macabeii

Pentru descătușarea din delir,
Dependența-mi stă în mreaja Freyei
Oricât m-aș despica din fir,

Pe tavan, scene de dans!

Pe podele arzânde mi-s râsetele toate,

Vanzându-mi sufletu-n avans
Pentr-o ultimă suflare de întâietate...

Veacu-mi scurt, galop de vară,

Dulci lumini de-apus la propriu,

Amintiri mă au ca hrană,

Eu, alcaloid de opiu...

Și pierdut în reverie,

Mă agăț de-mi rup caninii

De ce-i fix, exact... și-nvie

Din lătrat de piep cu câinii.

Du-m-un sfert de veac mai tânăr,

Și un ceas mai înțelept,

Să-mi păstrez din al meu număr

Ce-i mai sfânt și ce-i mai drept,

Să nu zac mințit de-oștire

Cu năluci de-ntâi iubiri,

Căci bătrânilor, în fire

Nu le stau june simțiri...

Și mă scapă din răgazul pustiit,

De rătăciri, de mană și de funii,

Spre rugul ce nemistuit,

Arde-n palele pasiunii.

Strigă-mă-n căușul palmei,

Din marea asta de nărozi, pe nume,

Să mă îneci la sânul karmei,

Să nu mai fiu singur pe lume.

Și-un delir de-mi stoarce seva,

Până-n măduva iubirii,

Să-mi trimiti pe Kamadeva,

Și miresmele trezirii.

Vulcanul de Treflă

Acești patru ani se simt ca un patru de treflă

Acostat, rătăcit pe o plajă de vulcan;
Clipește în zori nedormite și abia mai răsuflă

Cuprins în fieșce paișpe’, în fieșce  an…

Aceste patru-cinci vremi de batjocuri,

Bezmeticind curajos prin singurătăți,
Lasă tăcute atâte-a-nsemnate simboluri,

Și ne așternute, atâtea doruri și nedreptăți.

Mă amintesc mai mult hâtru decât fericit,

Deși erai pale de rai pe palme de iad,

M-ai scos din obsesii, m-ai învățat cum iubit,

Pot să fiu demn, și când cad...

Dar m-ai lăsat în căderea-mi nefastei

Căci ți-aș fi făcut pajiște-n hău,

Să dăm forme pucioasei

Să prefacem raiul în rău...

Depărtările noastre nu ne-au rupt, ne-au clădit,

Chiar de căile-s proaste și mări ne despart,

În brațele altui chip plămădit,

Te vreau, azi strălucind, tu smarald!

Căci tot ce-a avut mai de preț decăzând,

Sufletul meu de cenușă în mare,

E să te facă, după ce-a fost iubit,

În cărțile Freyei, nemuritoare.  

Oval Vicios

Reversul umbrelor din “anul spin”

Prin creste de neadevăr pandemic,

Nu-s nocturne fantasme, ci lumini

Când duhul colectiv e mai mult laș decât anemic.

O nouă transhumanță de fiare vii

Se luptă în ascuns cu însăși viața

Pozând sub semnul unor "fleur de lis"

Pretind că ne vor siguranța.

Și-n-tr-un mârșav și pixelat misionarism

Avântă lumea într-un carnaval

În care plângem toți crezând într-un sofism

Legându-ne-ntr-un vicios oval.

Și dacă nu e de ajuns o mare plânsă într-o eră,

Șupuși de frica celor ce ne mint,

Chiar de le e cu lips-o emisferă,

Vor tot la fel să nu mai simți, să nu te simt...

Ne-a rămas, cu haz patetic să urâm,

Pe cel de lângă noi, scindati,

Neputincioși cu visele sub caldarâm,

Fără temei în optimism și predictibil - ignoranți.

Și-n ceasul minților sărace,

Ne-om vinde și ne vom trăda pe-arginți,

Căci nu vom mai percepe altă pace

Decât legați, în case și cuminți. 

Soror Mea...

Din simplu și lumină,

La trei vremi de mine,

Din aceeași rădăcină,

De-aproape 3 decenii,

Se naște o sulfină

Ce împotriva vremii,

Întinerește-n valuri

Crescândă-n frumuseți,

Constantă în năravuri,

Maestră-n bunătăți.

Și-o scriu în varii versuri, vigilent,

La două ceasuri de-mpliniri, pe fugă,

Că-n anii ce-au trecut, cu-așa talent,

Îmi crește, de parcă dă să mă ajungă.

Și-ai crede că în lume,

Mai sunt așa-nfrățiți,

Și e banal a spune,

”Multi ani!” de-s împliniți,

Dar dacă anii nu-s

Decât poveți în amintiri,

Iar totul ce s-a dus,

E doar prilej de mulțumiri?

Aievea năpăstuim poverile din vârste,

Când mulți n-ajung să sufle-n atâtea lumânări,

Și-n schimbul nopților ce plânse

Tu le-ai purtat, astăzi primești numai urări…

N-am prețui un pat de flori,

Cât prețuim găsitul de petale,

În viața asta, când cobori,

Înveți să urci, se pare;

Două zeci și… nu sunt mulți,

E locul ce-n timp, împreună

Și inima și sufletul pe munți:

De le-ai purta ca pe cunună!

E anul tinereții,

Cu cel mai mult curaj,

E anul frumuseții,

Înțelepciunii gaj.

Și-orcând, oricât ar fi să fie dat în zare,

Ești fiică în fiecare zi și oră,

Iar ce nu-i dat să fie, nu e la întâmplare,

Eu te iubesc mereu, ești cea mai bună soră!

Postum

”Când mă voi întoarce,

Pe brațe am să te duc, în fiecare seară,

Pe-altarul care să ne-mpace,

Și lipsuri să aline într-o doară,

Când iadu-acesta se va frânge,

Și-n loc de focuri vor fi flori,

Am să mă-ntorc, și ochi nu vor mai plânge,

Și-or fi, în loc de întristări, fiori.

Când în sfârșit, voi fi acasă,

De raniță mai ușurat,

Am să te fac pe veci mireasă,

Și-oi fi pe veci al tău bărbat.

Când liniști dulci n-or mai avea sfârșit,

Ferici-mă-voi când îmi vei spune,

Că-n pântec porți, oh, în sfârșit,

Sămânță de minune.

Și când se va sfârși războiul,

Cu tine-n lume am să dispar,

Și-om cutreiera ades zăvoil,

Și luncile din pisc în far...”

Pe colțul gri de mototolită veste,

Așa scria un biet soldat povața,

O ultimă scrisoare care peste,

Lungi așteptări să-și treacă soața...

Dar tunuri bat și gloanțe sar,

Din orice cască ce lucește-n pale,

Curând în scânduri pe altar,

Ea-i mai aprinde-o lumânare...

Așa, la depărtări odată,

Cu vorbe dulci de zile însorite,

Și nori de pagină pătată,

Plângeau sperând la cele nesortite.

Și prin tranșee câte rugi,

Și câte suflete erau acasă,

Chiar dacă-n jur un iad în fulgi,

Furau visări în ceața groasă.