Când zidurile cad

Peste râuri limpezi repezi, peste case,
Peste dealuri înverzite şi păduri ce acum ard,
A-nceput greu să se lase
Un blestem...şi zidurile cad...

Zidurile cetăţii noastre de scăpare,
Dragul meu vlăstar de om abia înmugurit,
Au început de ieri să se separe,
Spulberate de un vânt de neoprit.

Încet, încet, s-au pierdut valoroase cărămizi
Din temelia ce ne ţinea înca uniţi,
Când îţi spuneam de ele, tu începeai să râzi...
Acum nu-i rost în a mă convinge că regreţi.

Nu-i uşor să creşti din tină arsă,
Şi din nimic să pui între pământ şi cer,
Dovada dragostei demult rămasă
În colţ de suflete ca prin mister.

Acum însa, cetatea noastră cu ziduri de iubire
Se clatină din rădăcini,
N-am ascultat de timpul care ne-a dat de ştire,
Că o să târâm genunchii prin ruini.

Se crapă stânci de mine,
Se sfarmă-n mii de pietre,
Departe-i până mâine
Un drum plin de regrete.

Se mistuie dorinţa,
Cuvinte dulci se ard,
Mi-e în ruini fiinţa
Când zidurile cad...