Când moare dorul

Un ultim pas către nimicnicia
De-o viaţă şi ceva,
Mă poartă către vina ta!
Desişul calm de patimă şi fum,
Cu roşii candelabre de necunoştinţă,
Cu mângâieri de aur şi verzi fântâni
De lacrimi în dorinţă,
Mă strâng de tâmplele simţirii,
Pân-or plesni ca două roşii coapte,
Sătule de transpirat în soare...
Când moare dorul?
În orice furtună mă arunc suicidal,
Parcă potrivnic firii mele,
Doar el mă ţine demenţial de plutitor
Pe piscuri...
Când moare dorul?
Îndes în sânu-mi orice riscuri
De-a fi mai bun, mai rău şi de-opotrivă,
De-a fi cel veşnic împotriva tuturor...
Şi-i dureros de bulversant,
Deloc benefic şi parcă prea istovitor
Şi agasant...
Când moare dorul?
Mi-e dor să nu-mi mai fie
Nici azi, nici mâine şi nici ţie,
Ca după ploi de vară să nu visăm plimbări,
Ca după nopţi cu ploi să nu-ţi mai simt iar zborul...
Când moare dorul?
Ca ultimă, dulce pedeapsă
A celor ce preferă un gând aortic mai degrabă,
Decât un circumvoluţios pompat continuu de logisme,
Un dor e-un şir de pesimiste
Frumoase de dorit!
Un dor e ca o roabă,
Băindu-se în nopţi cu lună plină...
Umplând până şi sufletul curat
Cu-atât de multă vină.
Când moare dorul?
Nu cred că voi afla iertare în actul meu sisific,
Pedeapsa, ca atare, mi se cuvine
Şi o primesc fără să vreau cu o plăcere acră,
Deşi povara atârnă mai greu pe suflet
Şi mai intens pe gând...
Mă întreb: Când?
Când moare dorul...?