Dezamăgit

Întins c-antr-o pictură
Pe-acoperişul gândurilor mele,
Cu-n veac de-amar pe gură,
Cu-n plin de spini, la gât, mărgele,
Mi-aplec speranţa peste clipe
Şi-o cred mai slabă ca oriunde,
Descurajat de-atâtea reci xantipe,
Ce-mi lasă-n urmă artere infecunde...
Privesc spre cer,
Spre cel plin cu-aşteptări,
Mă uit pierdut în adorări,
Stereotipuri, eczeme şi mister...
M-am săturat să-ntreb,
Să cred, să fiu dezamăgit,
M-am săturat de traiu-mi lung ereb,
În cor cu un ecou nedesluşit.
Prea-înţelepţii veacului susţin
Că însuţi sufletul poate să-ţi fie,
Locul de mult pierdut, divin,
Edenul aşteptat...vecie.
Dacă-i aşa, atunci în mine reciproca
Se freamătă cum alte minţi nu prind,
Şi nici măcar m-ajute sinecdoca,
N-ar fi de-ajuns dezvăluind...
Abia aici focul va veşnici,
Nu cel ce de pe urmă,
Care doar pura nefiinţă în van va zâmisli...
Dar stau întins şi-mi tremură bărbia,
Ca-n răsăritul plânsului uscat,
Mi-e mult stârpită veselia,
Mi-e gândul fad, întunecat...