Pentru un fariseu

Să-mi fii tu sfântul, sfânta, proorocul,
Tu să te-aşezi în locul care-ţi place,
Tu să renegi sortita şi norocul,
Doar tu să fii în adunări cel ce nu tace...

Să-mi fii tu greul, multul, prea-muncitul,
Tu jug, tot tu un purtător smerit,
Să fii fără să ştii prea-lat-sfinţitul,
Şi criticul de bine, de proaste guri iubit.

Să-mi fii tu înţeleptul, de duh prea-plin,
Să-mi fii tu vorbitor cu-atâta zel,
Să fii tu cel ce spune când să plec, să vin,
Tu, fariseu cu îndoielnic ţel...

Să-mi reprezinţi ce-nseamnă să fii bun,
Un bun în teorii fără contur de faptă,
Iar eu să fiu cel care-ntrabă "Cum?",
Şi tu să îmi răspunzi pervers în şoaptă.

Eu să rămân o pleavă, o spună-n val,
Un gol neradical în poala ta cu ciucuri,
Dar un prea neînţeles arhetipal,
Conservator pe-ale-nfăptuirii drumuri...

Eu să rămân de cumpărat din buzunarul tău,
Gomeră necurată, tu pronumit un bun,
Dar amândoi să ne-nvăţăm odată, sfânt sau rău,
Că ne e dat să facem, nu să urlăm în drum.

Mă ruşinez, învăţ din scrisul pe nisip,
Şi scap printr-o renaştere din piatră,
Chiar dacă pentru tine sunt stereotip,
Mi-e gândul doar că El mă iartă...

Tu cum renaşti pe înălţimile alese?
Cum ceri în fapt, ceea ce zici?
Te văd înaltule, deşi smerit...cum să nu-mi pese,
Când mândru iarăşi te ridici...?