în pregătiri de zbor din cuib,
din veştede pământuri,
cu flori violet de spin, cu toamnă,
A strâns cu mână tare
De lacrimi mincinoase,
sufletul meu...un pumn de raze
Învolburate, nestăpânite, frumoase...pe atunci.
Cu securi de "Vino, du-te!",
Şi lame reci de "Nu ştiam pe-atunci..."
Mi-a sfâşiat razele calde...
La schimb pe altele ce fost-au spune ea,
Mai slute...
Fără destulă aţă de cusut,
Fără de doctorii şi leacuri,
Am stat în vânt cu pieptul drept la orice şut,
Am stat plângându-mi însingurarea-n parcuri...
Pe bănci de gânduri,
Pe largi hamacuri de tăcere.
Să vină iar, de parcă n-am murit destul,
Să taie iar din razele-mi răzleţe,
În bezna prea sfinţitelor ei feţe,
Să-mi lingă iar lupii din rană,
Amprenta ei, din propriul sânge
De om nebun...
Sau cum spune gura ei: "Om rău..."
Trec vremuri...de-s lungi ori ba,
N-or fi la fel şi pentru ea.
Doar în cotlonul meu noaptea rămâne,
Veşnic strajă plânsului,
Doliu râsului, şi-o pâine
amară-n gura mea.
Ca mai apoi, în dureroase voci de ceară,
De parcă ne-ar mai lega vreo vină,
Să-mi spună fals "iertare!..."
De parc-a sufletului vară
Se şterge doar cu... stimă.
Şi mă întreabă,
Mai dureros ca orice-ar fi făcut deja,
De parcă încă i-ar păsa de toate ce-au trecut,
"Ce-am făcut?"
Postări
0 comentarii:
Trimiteți un comentariu