Iubind Dalile

Amân iubiri mai crunt și mai feroce,

Ca orișice blestem necuvântat,

Și mai degrabă mângâiat cu piatră ponce,

Sau fiară într-un codru, să mă văd uitat.

Vârful de lance al binecuvâtării,

Cea mai distinsă dintre dăruiri,

Mi-e azi, un înfricat coșmar al neuitării,

Iar monștrii ei legați, sunt miri.

Cum libertăți nebănuite pe înalt pisc

Găsești aflat acolo,

Îmi strigă sufletul ”Să Risc?

Să cad ca rob, eu un Apollo?”

”De-atâtea ori m-au osândit,

Nimfele din valea morții,

De ce, când pacea pot s-o caut liniștit,

Să las iarăși mâna lor să-mi fie mâna sorții?”

Îi dau dreptate și mă-ntorc,

În singurătăți să umblu,

Chiar dacă la ureche-mi torc,

Ca tigrii, dorurile, dulce, sumbru.

Și niciodată! Fără nici un ”oare”,

Nu-mi voi încununa ca rob,

Propriul Apollo, când o oarecare

Ar vrea să-mi scrijelească inima cu-n ciob...

Pentru că prin orișice și mai ales prin oarecare,

Pe altarul tinereții mi-am ucis un mâine,

Aleg voit să călăuzesc pe mare,

Nebuni la fel de solitari ca mine.

De vremi vor trece și-mi vor clătina genunchiul,

De-atâta să mă îngrijesc în lume,

Dalile-n juru-mi parcă împânzesc pământul,

Împleti-mi-aș părul cu amintiri și nume!

Iar când însă-și ea, în alb fără prihană,

Se va speria de ochii-mi lăsați fără simțiri

Voi ști că asta mi-e osânda inumană:

Iubind Dalile, Vitejii pierd adevăratele iubiri!