Cverulenţă

Vreau!
Ce ar putea să mă opreasc-a cere,
Când stau într-un deşert de egoism,
Scăldat adesea în gârlele mizere
De traume culese-n comunism.
Vreau!
Şi nu m-opresc din a lua cu ură
Tot ce-i mai bun în curtea celuilalt,
Să am şi boi şi casă şi trăsură,
Să urc doar eu pe locul cel înalt!
Vreau!
Aşa strigă contemporanul acid
Purtat de setea ruperii din lanţuri,
Şi îşi crestează zilnic orice rid
În grinda ipocriziei, lângă falsuri.

Doamna în negru...

Doamna în negru, cu suflet pătat
Îşi arde cenuşa inimii reci
Într-un vas de ruină, la margini crăpat,
Ţinând în cătuşe o gloată, legată pe veci...

Doamna în negru cu ochii de ceară
Îşi leagă pe braţe un ştreang purpuriu,
Cu gând hotărât ca în zori către seară
Să piardă fiinţa a celor ce ştiu...

Doamna în negru condamnă în frază
Cioplită cu râs de copil inocent,
Pe inimi de carne fără suflete-n pază,
Pe fruntea acelor ce dorm indecent.

Doamna în negru preludiul ne curmă
Şi mustră ,în beznă, din noi ce rămâne,
Ea strânge la fine din praf neagră turmă
Robind-o cu circuri, hrănind-o cu pâine.

Trei fecioare

Pe un colţ de importanţă
Trei fecioare aşteptând,
Ţin în suflete speranţă
Că vine Făt Frumos zburând.

Vântul le şopteşte blând,
Soarele îşi pierde ora,
Frumuseţi pe-un colţ de gând,
Întrupează aurora...

Călătoarele minuni
Se apleacă ruşinate,
Lângă cele trei cununi
De miere sfântă şi de lapte,

Văi întregi cu ape dulci,
Munţi în a lor fălnicie,
Stau roşiţi ca nişte prunci...
Trei fecioare...lumea ştie.

Ultimele trei lumini
Ce-ar umbri un soare-n mai,
Trandafirii fără spini,
Drumurile către rai.

Trei fecioare surâzând
Îşi aşteaptă miri pereche,
Trei fecioare aşteptând,
E povestea cea mai veche...

Poate crezi...

Poate crezi că am să trăiec mereu
Înşelat de aşteptările mele,
Sau poate crezi că nici măcar eu
Nu mă ridic la ce vor ele.

Poate crezi că e o glumă
Pieptul meu, deşert de vise,
Dar adun dună cu dună
Să bat porţile închise...

Poate crezi ca am s-aştept
Să vrei, într-un final, să creşti,
Poate crezi c-aşa, încet
Stă gândirea-mi la ce eşti.

Poate crezi că azi te iert
Făr' ca tu să-mi fi grşit,
Poate vezi cum iar te cert
Şi-mi crezi cuvântul de granit...

Sau poate nici măcar nu crezi
Că vreau, că pierd şi că mă doare,
În mine tu ai încetat să vezi
Pe singurul acel, însă el fără tine moare.

Tu crezi că totul e o glumă,
O joacă simplă ca între copii,
Şi-ncet sufletul se-opreşte să mai spună
Că te iubeşte...şi că tu ştii...

Tu eşti desaga mea...

Eşti desaga mea de stele
Precum un cânt de slavă la altar,
Cea mai rece stea de neajuns.
Mi te inchipui împletită din nuiele,
Însă te ard să-mi străluceşti, pe jar...
Totuşi, lumina ta nu-mi dă răspuns.

Eşti desaga mea de raze,
Nu sunt unde pe Pământ să te adune,
Toate apele din lume se înclină,
Eşti motivul de-a iubi, în orice ipostaze,
În orice loc în timp... şi spaţiul poate spune
Că n-are braţe să cuprindă nemărginire de lumină.

Eşti desaga mea...
Şi nu e nimeni şi nimic să cunoască
Misterul din tine.
Eu? Un simplu ucenic
La sânul tău de bine,
Îmi las turmele gandirii să mai pască
Verdele copiilor demult apuşi.
Într-o lume de zei demonici şi păpuşi,
În gaura necunoştinţei grele,
Aleg... desaga de stele.

Rămân...

Rămân agăţat
De un gând de neuitat,
De o amintire fadă,
Cum eu şi ea, de altă dată,
Mergeam alături...

Rămân cuvinte nespuse,
Stele nenumărate, răsărite, apuse,
Rămân nori nevăzuţi împreună...
Rămâne timpul să ne spună
Cum ar fi trebuit...

Rămân drumuri fără paşi,
Locuri nepătrunse, obrajii falşi
Nemângâiaţi, tot uzi de lacrimi...
Miez de beznă ori soare semeţ fi-mi!
În mine nu-s apusuri...

Rămân regrete care crapă-n piept,
Rămâne dulce clipa să aştept
În faţa gării, albă, nepătată...
Desăvârşitul chip de fată:
Cu tine-i doar un răsărit...

Mergem alături
Cum ar fi trebuit,
În mine nu-s apusuri,
Cu tine-i doar un răsărit...
Dar toate acestea... rămân în mine.

Înalt

Înalt nu e înălţime,
Înalt e o stare de bine
Dintr-o eroare-n fiolă:
Trei părţi apă, două mâine,
Şi-o dorinţă consistentă şi frivolă
Strecurată-n miez de pâine.
Înalt e doar o părere,
Peste-un standard omenesc,
În orice sens aş da să cresc,
N-are creştetul să-mi spere
Că-ntr-un minunat popas
Va ajunge pân' la nas...
Pân' la nasul tău semeţ,
Ridicat pe două paie
Şi un cârlionţ de oaie
Din obor, la supra-preţ.
Înalt să fii, nu-n înălţime,
Grandios, prin alte drumuri,
Să te afli în mulţime
Nu prinzând ghiulea de tunuri,
Înălţată către turnuri,
Ci înţelegând ideea,
Cum că omul... sau femeia,
Stau înalţi deopotrivă
Nu prin firava statură,
Ci a inimii eschivă,
De-a lăsa iute spre gură
Din prisos, nivă cu nivă.