Şansa

Nu mai e timp. Gândul pierzării
Te scutură de-o vreme.
Ai temeri că pe fundul mării
Vei putrezi în veşnicii alene?

Ai drumul către orizont
Pavat cu palme-nsângerate,
Sau ai pierdut deja din cont
Iertările neadresate?

Mulţi, vor pleca pe raze de lumină
Şi ştii mai bine ca oricând
Că ziua Revenirii stă să vină,
Te-nalţi? Sau rămâi pe pământ?

Cercetează-te! E timpul să te speli
De orice demon încă te subjugă.
Veghează!Uşor e azi să te înşeli
Şi unui stăpân nedrept să pieri ca slugă.

Nu mai e timp! Gândul pierzării
Îmbrăţişează necurmat Planeta.
Doar azi ai şansa izbăvirii...
Alege sfânt! Nu ezita!

Adio

Înot în ochii tăi ca-n mare!
În aula zădărniciei
Eşti o romanţă de uitare
Sortită pustniciei.
Albă fiară!
Monstru darnic în iubire,
Tu, aseară
M-ai scos negrăit din brâie
Şi m-ai pus pe jar aortic...
Ce nedumerire!
Ai un comic tic
De a-mi strânge păsul
În palma nepăsării copilăreşti,
Iar glasul mi l-ai făcut ecou absurd afon,
Citit în ceşti
Fără cafea.
Ce nedumerire!
O viaţă de du-te - vino
Trece chinuitor de lent
Şi mă ţine în tensiune, neatent...

PS: M-am săturat! Adio!

Lacrima din gând

Oarbă

Ea ridică din sprânceană
Violent...
El îşi cântă nota-n gamă
Cam strident
Şi peste rană
Pune mâna ca un cort
Ascunzând din el ce-i mort.

"Ce te doare? Cui îi pasă?"
Ea întreabă cu sarcasm,
Apoi cu-n surâs demonic
Se întoarce şi îl lasă
Gri de colb şi plin de astm...
Nebuneşte şi eroic,
Cu un suflu lipsă-n frază,
El aruncă pieptu-n calea-i
Poate stă şi contemplează...

Ea, în schimb, ridică talpa
Şi văzând bine obiectul,
Calcă precum nimeni alta,
Nimicindu-i şi uimirea şi defectul.

"S-a sfârşit!"
Îşi zic în cor,
El plângând, ea chicotit,
S-a sfârşit cu drama rece
De slabi oameni din hârtie;
Orice dor ca dorul trece,
Nu-i motiv ca să rămâie!

Orb

Ar fi stat şi în genunchi...
Lui, iertarea-i prea străină
Şi credea că doar un junghi
O să-i fie ea, de vină...
Nu ştia că-n asfinţit
Prea ades ea lăcrima,
El atât de iscusit
Ignorant, îi răspundea...

Se grăbea ades uitând
Spre ce rază mai păşeşte,
Ea-l avea mereu în gând,
Vrând să uite că-l iubeşte.
Ce-i de vină? Luna? Anul?
Un orgoliu de granit?
Lipsa dragostei când sânul
Îi stătea deschis, rănit?

Ea, slăbită din genunchii
Ce-o-ndrăgeau odinioară,
Uită plânsul, şterge ochii,
Ruşinată se strecoară
Către alte mâini terestre,
S-o cuprindă, s-o mângâie,
Şi-ale pieptului ferestre
Vor fi-n beznă să rămâie...

Din nou, din nou...

În camera mea pustie
Doar ecoul mă imbine
Să te chem din nou, din nou...
Sărută-mă iubire!
Căci de nu, îmi ies din fire
Şi te chem din nou, din nou...
N-am să tac, doar dorul ştie
Cum e bine ca să-mi fie
Şi te vrea din nou, din nou...
Gol în mine, gol afară,
Pieptul gol şi mintea goală,
Te tot chem din nou... şi iară..

Să uităm...

Undeva,
Între tine şi noi,
E mâna ta!
Ţinută strâns căuş
Ca un zid nemărginit
Fără ferestre sau uşi.
Undeva,
În timpuria depărtare
E cineva
Cărând o amintire...
A lui, a ta,
O veşnică dezamăgire
Care te leagă de copilarie.
Undeva...
Cândva,
Spuneam că eşti tu
Şi eşti a mea,
Dar timpul s-a schimbat,
Şi oamenii cu el,
Precum şi visele...
Aruncam speranţe peste timp,
Împreună, visând,
Acum toate sunt doar
Cele care
Nu se vor mai întâmpla
Şi doare gândul
La imaginea ta
Îndeplinind un vis
Lângă alţi ochi să-l vadă!
E muncă de corvoadă,
Acum, la timpul de adio,
Atâta nedorită dramă
Care cicatrizează...
Vino! Să uităm doar!
Să uităm!