Simplu

Mă rup din munţi
Spre tine să alerg,
Cu paşi mărunţi
Drumul să-l şterg,
De urma ce ne-a-ndepărtat...

La ore prea devreme,
Mă plâng oaselor grele,
Că îmi rup din lene dileme,
La tinichigiu după inele,
Să-mi pun cătuşe pe degetul toracic.

Şi la ce bună silnicia
De-a trăi cu bătături în minte?!...
Când de altele depinde veşnicia,
Dincolo de făţărnicia dulcelor cuvinte.
Te vreau pe tine! Mai simplu,
Mai declarat decât iubirea,
Te vreau ca sprijin, ajutor şi templu,
Prea simplu, poate, de-a percepe firea.
Atât! Nu indicaţii sau poveri,
Nici legi de cum sau cât sau ce să nu,
Dacă iubim dincolo de dureri
Nu vom rămâne decât eu şi tu!
Simplu! Şi mă rup din munţi pentru asta,
Mă rup din orice viţă, spiţă, neam,
Doar parte din tine să fiu, precum tu-coasta,
Iar eu Adam!

Anatemă

Eşti compusă armonic
Cu-atât de multă migală,
Din lutul cel mai hedonic
Pus într-o haină de gală.

Suflul ce te animă
E plin de păcatul adamic,
Şi orice poftă-ţi alină
Instinctul tău animalic,

Eşti regret, desfătare,
Naiv, pervers întrupat,
Om pe cărări solitare,
Venit, ucis şi plecat.

Nu-i nimic să te ţină
Legată-n veci de vre-un trup,
Tu ai nicicând nici o vină
Când aorte se rup.

Tu eşti un gând, o durere,
Un negru vis de copil,
Iluzii fără repere
Pentru netotul umil...

Bântuire nefastă
În amintiri lăcrimate,
Lucru bun şi năpastă
În privirile sparte.

Perpetuă rază,
Amăruie, distinctă,
Amăgire în frază,
Epitet ce alintă...

Tu eşti proprie ţie,
Amăgire în toţi,
Eşti şi moartă şi vie,
Nedorită la sorţi.

Să te dai tu pierzării,
E dorinţa supremă,
În uitările mării,
Femeie tu, anatemă!

Primii ani de titluri simple

Ce titluri pun anilor mei de verde?
Îmi leg neologisme migăloase-n vlagă,
Îmi unflu pieptul ca un cocoş ce pierde
Contextul sensului, în formă vagă?

Mă ţin nebun după cochete dame,
Prezent o zi, o noapte doar istovitor?
Îmi pun năzdrăvăniile în rame,
Sperând să povestesc la bătrâneţi nepoţilor?

Alerg necontenit sa-mi umplu buzunarul
Cu tot ce alţii vor, nu ce-mi doresc?
Mă cred nemuritor şi ocolesc altarul,
Deşi mă sperie mormântul ce îl văruiesc?

Cum mi-am pictat fragmentul adolescentin?
Ades nedesluşit, nepieritor, prin frunze,
Prin zâmbete curtenitoare între petalele de spin?
Ce drame, explicaţii, neînţelegeri şi acuze...?

Ce s-a ales din timpul meu de tinereţe?
Ca orice nume, m-am pierdut în vânturi?
Ca orice glas, printre mândriile răzleţe,
Ca orice rău, bine intenţionat în gânduri?

Cum aş uita de anii-aceştia-mbujoraţi,
Dacă n-ar fi să fi iubit!
Cum aş lăsa în urmă primii ani uitaţi,
Dac-ar fi fost ca altfel să îi fi trăit!...

Îmbrăţişare solitară

Mă iubeşte doar perna,
Mă iubeşte rogojina cu care mă învelesc,
In nopți adânci şi grele,
Doar eu mă iubesc,
Îmbrăţişându-mi corpul din nuiele...
Am o groapă în piept,
S-a umplut doar odată...
Acum a rămas în ea mocirla de regret
Şi patima neiertată.
Eram în clocot, iubeam, tremuram,
Acum doar un ropot de ploi
Mă cuprinde aievea prin geam
Scoţandu-mă din mine...
Ce folos, lacrimi în vers,
Când noaptea doar, mă înconjoară?
Pe trupul meu ai mers odinioară,
Trecând prin tot, râzând copilăreşte!
Doar noaptea... azi, mă mai iubeste,
Şi rogojina care-mi e mormânt!
De n-ar fi zorii învierii,
Să ies din nou gandindu-mă cum tu
Te înveleşti în zâmbetul durerii,
În da-ul fals care ţi-e nu!
Gândindu-mă cu groază
Cum ai la căpătâi un piept străin,
O alta palmă de alint,
Un alt nebun ce stă să vază
Un tremur în genunchiu-ți fin,
Roşeaţă sub bărbie...
Doar eu mă iubesc...
Şi-această-mbrăţişare solitară
Mi se cuvine numai mie!

Pelerinul leneş...

El îşi scrie dragostea trasă de păr
În stuful din cutia unei chitări,
Cutie cu plămâni si armonică absurdă.
El plânge din corzile ploilor tomnatice,
Din genele de cenuşă ale cerului,
Din plopii solitudinali.
El strânge orice privre nebună, bună,
Caldă rece, uimită, umilită, mituită,
Perfidă, perversă, perfectă, defectă...
El se împiedică în şiretul sufletului,
Îşi toarnă ofurile peste sine-şi
Ungându-se cu ele precum se unge un rege.
El respiră gâlâgios de tăcut resturile
Resetărilor abundente de conştiinţă,
Puse pe seama regretului veşnic de cadru.
El uită rima gândurilor,
Scrie rima vorbelor de parcă ar cunoaşte-o,
Cercetează cunoscătorii ei...
El mângâie cu creştetul necunoştinţei,
Palma aspră a cunoaşterii de sine,
Într-o lume în care el singur e un necunoscut.
El îşi pune pieptul soare,
Iar restul, consideră planete cu sateliţi,
Stele neimportante...
El creşte, caută, răneşte, iartă, iubeşte,
Bleastămă, greşeşte, aleargă, cerşeşte,
Toate cunoscute în zadar;
El, singurul ţel, singura beznă în lumină,
El netrebnicul, spurcatul, ţărâna,
El odorul, iubitul, pelerinul leneş...
Mestecatul apatic al antipatiilor
L-au obosit, l-au indispus, l-au plictisit.
El nu mai cere, nu mai caută, nu mai vrea.
În stratul gros de obraz vărgat,
Îşi potriveşte aliura ca o nucă lângă Ana,
Nestatornic în locaşul incomod,
Nesăbuit şi respingător cu picturile murale,
Îndrăgostit de ciudăţenii nocturne,
Copleşit de prostia albastrului de ape.
El, strâns între cuvintele proprii,
Legat de sine ca de un bolovan dungat,
Mugeşte după eliberare,
Tânjeşte după clinchetul orgasmic
De rupere de lanţuri.

Uită-mă, îndrăgostito!

Uită-mă îndrăgostito!
Ce ţi se năzare,
Ca mereu să-mi ţii cărare,
Ca mereu să-mi lungeşti viaţa
Chiar de-aş fi oprit-o!?
Nu am pace dimineaţa,
Nu am aer seara,
Noaptea nici nu pot întoarce
Bătrâneţea de pe-oparte-ncolo-ncoace;
Trag cu dinţii-o firmitură
Tu tragi să mi-o iei din gură,
Să o mesteci tu, să-mi fie
Bine mie
Şi prin asta bine nouă!
Nu mai am nici strop de rouă
Să-mi mai ude buza largă,
Numai tu săruţi într-una
Gura, fruntea, pieptul, mâna,
Numai tu mă scalzi în tine!
Mă asupreşti, mă gelozeşti,
Ieri ca azi şi azi ca mâine,
Tu, sirenă între peşti,
Tu îmi cânţi să plâng, să râd,
Tu mă ai frumos şi hâd,
Gras, nătâng, slab şi statornic,
Înnebunit din temelii,
Uneori prea euforic,
Alteori melancolii.
Uită-mă de-adreptul
Şi mă lasă-n parcuri singur,
Ia-mi şi sabia şi sceptrul,
Doar mă lasă liber vultur,
Liber cal sălbăticit,
Apă stâncă sau arţar,
Fiara Nebucadneţar!
Tu mă ţii în tine rege,
Amintindu-mi de-un păcat,
Zilnic scaunul să-mi lege,
Amintirea de-un soldat,
Zilnic tronul mişeleşte
Singur să-l desfac bucăţi,
Şi deşi îmi va mai creşte,
Părul să mi-l ai răsfăţ!
Uită-mă nebun odor,
În uitarea tuturor,
În palma rea ce mă alintă,
Pune-mi fruntea lângă flintă
Şi cu-n deget tu mă lasă,
Azi să mă întorc acasă...
Uită-mă iubita mea!
Să putrezesc pe pieptul tău,
Tu nu ştii cum iarna grea
Îmi seacă sângele mai rău
Decât ar suporta...
Uită-mă în tine veşnic,
Să-mi fii cetate de scăpare,
Să nu mă vrei, dar să mă ai...
Să-ţi fiu blestem şi binecuvântare.

Baba Iarna

Plină-n riduri proaspete,
Peste câmpul retezat,
Iute ca un oaspete
Poalele şi-a aşezat,

Mâna largă peste piscuri
Stă demult stăpânitoare,
Evitând atâtea riscuri
De la prea măritul soare.

Suflul ei de bătrâneţe
Te opreşte într-o stană,
Te găseţte-n parc şi pieţe,
Şi te-acoperă de mană.

Cum să scapi? De neştiut!
Te-nfăşoară-n flori de rece,
Te îngroapă în năut,
Să te rogi trei luni să plece.

Nu-i o glumă! E nebună
Baba în cojoc năprasnic,
Toarce-n fire o cunună
În războiul cel mai paşnic.