Peste trupul meu siluit de timp, în decadenţă,
Îşi lasă corbii grija cotidiană,
Îmi sfâşie cu sete bucăţi din searbăda-mi prezenţă,
Îmi desenează viermi, pe larg deschisa-mi rană.
În frigul monoton al vremilor întunecate,
Un crivăţ trage dungi usturătoare
Pe pieptul meu, unde-au îmbătrânit uitate,
Cuvinte înţelepte, dar necuvântătoare.
Şi-n fum mi-e dat să-mi ştiu mormântul,
Un fum adus din vest, cu haină de tornadă,
Deşi îmi cere dornic necuratul trup... pământul,
Îl lasă ridicat la cer...sperând să ardă.
Şi mor încet, dezrădăcinat din mine însumi,
Mă poartă vântul spre mult temuta judecată,
Şi-aştept cu suliţe în suflet rându-mi,
Să mor, privind, plângând spre poartă.
Postări
