vineri, 11 noiembrie 2011 | By: Andrew

Pelerinul leneş...


El îşi scrie dragostea trasă de păr
În stuful din cutia unei chitări,
Cutie cu plămâni si armonică absurdă.
El plânge din corzile ploilor tomnatice,
Din genele de cenuşă ale cerului,
Din plopii solitudinali.
El strânge orice privre nebună, bună,
Caldă rece, uimită, umilită, mituită,
Perfidă, perversă, perfectă, defectă...
El se împiedică în şiretul sufletului,
Îşi toarnă ofurile peste sine-şi
Ungându-se cu ele precum se unge un rege.
El respiră gâlâgios de tăcut resturile
Resetărilor abundente de conştiinţă,
Puse pe seama regretului veşnic de cadru.
El uită rima gândurilor,
Scrie rima vorbelor de parcă ar cunoaşte-o,
Cercetează cunoscătorii ei...
El mângâie cu creştetul necunoştinţei,
Palma aspră a cunoaşterii de sine,
Într-o lume în care el singur e un necunoscut.
El îşi pune pieptul soare,
Iar restul, consideră planete cu sateliţi,
Stele neimportante...
El creşte, caută, răneşte, iartă, iubeşte,
Bleastămă, greşeşte, aleargă, cerşeşte,
Toate cunoscute în zadar;
El, singurul ţel, singura beznă în lumină,
El netrebnicul, spurcatul, ţărâna,
El odorul, iubitul, pelerinul leneş...
Mestecatul apatic al antipatiilor
L-au obosit, l-au indispus, l-au plictisit.
El nu mai cere, nu mai caută, nu mai vrea.
În stratul gros de obraz vărgat,
Îşi potriveşte aliura ca o nucă lângă Ana,
Nestatornic în locaşul incomod,
Nesăbuit şi respingător cu picturile murale,
Îndrăgostit de ciudăţenii nocturne,
Copleşit de prostia albastrului de ape.
El, strâns între cuvintele proprii,
Legat de sine ca de un bolovan dungat,
Mugeşte după eliberare,
Tânjeşte după clinchetul orgasmic
De rupere de lanţuri.
luni, 7 noiembrie 2011 | By: Andrew

Uită-mă, îndrăgostito!


Uită-mă îndrăgostito!
Ce ţi se năzare,
Ca mereu să-mi ţii cărare,
Ca mereu să-mi lungeşti viaţa
Chiar de-aş fi oprit-o!?
Nu am pace dimineaţa,
Nu am aer seara,
Noaptea nici nu pot întoarce
Bătrâneţea de pe-oparte-ncolo-ncoace;
Trag cu dinţii-o firmitură
Tu tragi să mi-o iei din gură,
Să o mesteci tu, să-mi fie
Bine mie
Şi prin asta bine nouă!
Nu mai am nici strop de rouă
Să-mi mai ude buza largă,
Numai tu săruţi într-una
Gura, fruntea, pieptul, mâna,
Numai tu mă scalzi în tine!
Mă asupreşti, mă gelozeşti,
Ieri ca azi şi azi ca mâine,
Tu, sirenă între peşti,
Tu îmi cânţi să plâng, să râd,
Tu mă ai frumos şi hâd,
Gras, nătâng, slab şi statornic,
Înnebunit din temelii,
Uneori prea euforic,
Alteori melancolii.
Uită-mă de-adreptul
Şi mă lasă-n parcuri singur,
Ia-mi şi sabia şi sceptrul,
Doar mă lasă liber vultur,
Liber cal sălbăticit,
Apă stâncă sau arţar,
Fiara Nebucadneţar!
Tu mă ţii în tine rege,
Amintindu-mi de-un păcat,
Zilnic scaunul să-mi lege,
Amintirea de-un soldat,
Zilnic tronul mişeleşte
Singur să-l desfac bucăţi,
Şi deşi îmi va mai creşte,
Părul să mi-l ai răsfăţ!
Uită-mă nebun odor,
În uitarea tuturor,
În palma rea ce mă alintă,
Pune-mi fruntea lângă flintă
Şi cu-n deget tu mă lasă,
Azi să mă întorc acasă...
Uită-mă iubita mea!
Să putrezesc pe pieptul tău,
Tu nu ştii cum iarna grea
Îmi seacă sângele mai rău
Decât ar suporta...
Uită-mă în tine veşnic,
Să-mi fii cetate de scăpare,
Să nu mă vrei, dar să mă ai...
Să-ţi fiu blestem şi binecuvântare.

Baba Iarna


Plină-n riduri proaspete,
Peste câmpul retezat,
Iute ca un oaspete
Poalele şi-a aşezat,

Mâna largă peste piscuri
Stă demult stăpânitoare,
Evitând atâtea riscuri
De la prea măritul soare.

Suflul ei de bătrâneţe
Te opreşte într-o stană,
Te găseţte-n parc şi pieţe,
Şi te-acoperă de mană.

Cum să scapi? De neştiut!
Te-nfăşoară-n flori de rece,
Te îngroapă în năut,
Să te rogi trei luni să plece.

Nu-i o glumă! E nebună
Baba în cojoc năprasnic,
Toarce-n fire o cunună
În războiul cel mai paşnic.
duminică, 6 noiembrie 2011 | By: Andrew

Algor Mortis



În licori de noapte
Dulcea seară între şoapte,
Se întoarce fericită,
Mândră, rece, ipocrită!
Îmi desprinde în tavan,
Tocuri acre an de an,
Să le am în catastif,
Neagră stea ca de şerif.
Lângă palmele-mi alene,
Se aşează două lemne,
Alte două formând unghi,
Peste frunte şi rărunchi.
Linişte ca între luturi,
Un ospăţ pentru nefluturi,
Patru metri de povară
Şi o piatră funerară...
Toate puse peste coastă,
Cea mai slabă, cea mai proastă,
Cea nebună fără nume,
Mult curtată-n astă lume.

Am s-o plâng cu multă jale,
Scâncet, mofturi şi urale,
Până când afară-n suflet,
Pe mormântul ei de tunet,
Se vor strânge alte coaste,
Mai murdare şi mai proaste,
Mult mai strâmbe şi buboase,
Prin alte morminte roase.
Azi port barbă, mâine doliu,
Mor tuşit într-un fotoliu,
Ori alerg în frig râzând...
Mi-a murit o coastă-n gând!
miercuri, 2 noiembrie 2011 | By: Andrew

Mi-ai cântat "Halleluja"!


Mi-ai cântat "Halleluja"!
Am plâns, ai fost nebună muză,
Te culegeam ades din braţul altuia,
Acum, poveştile te-amuză...

Mi-ai cântat "Halleluja"!
Eu plâng şi azi de fapta ce te-acuză...
Inima mea se prăfuia,
Tu sărutai o altă buză.

Mi-ai cântat "Halleluja"!
Îţi aminteşti? te alintam "buburuză",
Vedeam înceţoşat pe geam... ploua,
Acum te văd difuză...

Mi-ai cântat "Halleluja"!
Eu te-am simţit adânc, confuză,
În gând o amintire mistuia
O veche poză spre peluză...

Mi-ai cântat "Halleluja"!
A fost atât de frumos...
Sufletul meu nu obişnuia
Să se simtă sfânt,cu tine,
În loc de păcătos.

Dorinţa înălţării în chin




Am să mă ridic mai împotriva
Nebuniei de-a trăi,
Când viaţa însăşi este diva
Şi nu dorinţa de-a iubi.

Chinul rănii mă-nfioară,
Dar dictează-n sân răbdare,
Când fruntea mi se coboară
Să-nţeleagă-n piept ce doare.

Am să mă ridic urlând,
Cu tăiş în creangă vie,
Şi-am să mistui rând pe rând
Tot ce fals, vrea, să mă-nvie.

M-am îngropat de mii de ori
În cavou lumesc de smoală,
Proştii să presară flori,
Blestemând de morţi şi boală,

Recreat din lut şi viciu,
Am să mă ridic odată,
Spre-al fiinţei prejudiciu,
Deja iertat la Judecată.

Or să mă aştepte mulţi
Ca pe-o piază, un blestem,
La vederea-mi fi-vor muţi,
Chiar de-au spus că nu se tem.

Prea necruţătoare gloată
De schelete mişcătoare,
Am să mă ridic odată,
Când plăcerea însăşi doare,

Când în lume vântul arde,
Apa, spele existenţa,
N-am să stau temut de-oparte,
Ai să-mi suferi iar perenţa,

Şi-n mulţimea orbitoare
Din perversa stacojie...
Am să mă ridic spre soare,
Rupt de veşnica-ţi pustie.

Am să mă ridic mai înţelept,
Mai puternic dar mai rece...
Pân-atunci am să aştept
Totuşi, chinul să mă-ncerce....
sâmbătă, 29 octombrie 2011 | By: Andrew

Ascultai


Al tău ochi sângeriu,
Regina mea în nevâzut,
Îmi lasă văzul în pustiu
Și gândul rece neștiut.

Tu știi durerea din adânc,
Tu țărmuiesti sufletu-n val,
Mă cerți când cugetul mi-e stâng
Sau prea superficial.

Pe fila ta de îndurare,
Am scris în vers și lacrimă și vis
Căci pieptul meu nu e prea mare
Și nici spre lume prea deschis.

Mereu ai ascultat supusă
Deși îmi stăpâneai gândirea,
Iar măreția ta nespusă
Îmi subjuga mereu uimirea.

Când unii se împiedicau în bârne,
De ei lăsate în pupilă,
Când nu vedeam de nasurile cârne
Ce mă călcau în piețe fără milă,

Când soarele nu strălucea de-ajuns
Și ierni polare mă-ngropau în aurore,
Când ochii nu-ncetau din plâns
In cele mai lungi ore,

Tu m-ascultai, tăceai... Atât.
O nebunească tânguire muritoare!
Și nu-ntrebai ”cum”, ”când” sau ”cât”...
Doar ascultai strălucitoare!