vineri, 6 octombrie 2017 | By: Andrew

Ascunziș în liniște

E liniște pe străzi,
E pace și-i frumos,
Nu se-aud puii prin ogrăzi,
Nici câini cu gâtul gros.

E liniște-n orașul meu,
Mai rar de se mai strigă unii,
Și-am căutat asta mereu,
Ascuns de zarva lumii.

Chiar dacă drumuri lungi
Mă duc ades în nebunie,
Să-mi adun clipele în pungi,
Și lunile-n chirie,

Chiar dacă vechi iubiri
Îmi urlă sufletul afară,
Și mă feresc de știri
Ca de-o povară,

Mereu am să rămân aici
În liniștea de-acasă,
Unde-mi sunt pungile mai mici
Și unora le pasă,

Mai sus decât câmpia,
Mai rece și mai sobru,
Pustiu precum mi-e firea,
Rar înfrățit cu-n dobru...

Mi-e inima aici ascunsă,
Departe mi-e de valuri,
De nu mi-ar fi ajunsă,
De nevăstuici și grauri...

Autocompatimire

Sunt doar o veste rea
Contracarând ce-i vestic,
În vis, nevasta mea,
E mamă de eretic,

În palme seara mi se stinge,
Ca început fără final,
Când dimineața bezna frânge,
Eu sunt copil crepuscular.

Și nu mă vait de văi negre,
Și nu mă plâng de insomnii,
Ce bun ideilor integre
O inimă cu dor de nebunii?

Sunt rău și bun ar zice unii,
Mai rău de-atât eu nu mă văd,
Ce-ascunde pieptul, n-ascund pumnii,
De-mi sfarmă tâmplele-n prăpăd.

Sunt doar o veste excitant de rea,
Ce-nalță standarde și vreri,
Dar singur printre primăveri,
Îmi stă mai bine-așa...

Pe scurt

Pe scurt:
Ochii mi-au înnebunit de bucurie,
Când, ca o pereche,
Ai apărut în miez de veghe,
Să-mi arunci, vremelnic, scântei de feciorie.
Pe scurt:
Mâinile mi-o luau razna,
Doritoare să te strângă de miezul trupului,
Dar tic-ul timpului
Îmi vorbea de tact și-mi ignora cazna...
Pe scurt:
Îmi plecau picioarele spre munci,
Dar eu rămâneam lipit de tâmpla ta,
Și mă topeam iubind așa,
Pân-ai găsit o altă tâmplă...
Și atunci...

Atunci
Ochii mei nebuni se înecau,
Tu nu trebuie să știi în ce.
Ramuri de suflet se aplecau spre cer,
Când nu te mai găseau...
Atunci
Drumul palmei nu-ti mai găsea spatele
Și nu mai erai tremurândă,
Nu-mi mai stricai ziduri, plăpândă,
Ori simțitoare, erai doar șarpele...
Atunci
Eu eram fructul, balanță între dualism,
Obișnuit cu frântul în detalii neuitate,
Iubirea noastră-i ca o carte:
Geneza e cuprins, sfârșitul, o erată
Scăldată-n simbolism,
Fără de pagini și fără prunci...
Pe scurt?

M-aș fi mulțumit cu atunci!
vineri, 29 septembrie 2017 | By: Andrew

Metaforă ciclică

Tu nu aveai nevoie de nimic
Să fii frumoasă,
Așa te vedeam!
Dar erai tot mai frumoasă când te iubeam .
Tu nu aveai nevoie de flăcări
Ca să arzi așa...
Ardeai nebună copilă, cascadă în scări,
Femeia mea...
Tu nu aveai nevoie să te duci...
Plecai oricum până la urmă,
Ți-e-n firea dulce ca de nuci,
Plecarea-ți care-mi curmă
Cu urme reci ce pâclă,
Dorința să te mai visez odată
Între pereții reci
 De sticlă...

Nebunul și femeia

Nu-mi găsesc să mă alin
Nici în genunchi, nici în suspin
Și nu-nțeleg de ce iubim
Când totu-i amăgire.
De câte ori am spus că stau
La locul meu, că nu mai vreau!
O spun și azi însingurat,
Că nu mai vreau iubire!
M-ai pus pe drumuri stând pe loc,
Și te aștept cum m-așteptai,
Nu te-am cerut cum mă voiai,
Din ape tulburi tu un foc
Fără scântei, direct în pale,
Te credeam jună visătoare,
Tu mi-ai pus inima în joc,
Mi-ai fost mai mult decât am vrut,
Ți-am fost puțin din ce-ai cerut,
De asta-așa ușor ți-a fost
Să pleci, să mă lași fără rost,
Că rostul meu mi te-am făcut,
Și-atât de mult tu mi-ai plăcut,
Chiar dacă nu ziceam ades,
Prin certuri n-a fost înțeles,
Că-mi ești ce alta aș fi vrut,
Să-mi fie, însă n-a putut
Să țină piept cu un vulcan,
Pretins promiscuu uragan,
Dar toate trec, și foc și ploi,
Și magma-i parcă un noroi,
Plecări, veniri fără de rost,
Tot una mi-e de n-ai fi fost.

Atunci de ce mă judeci iar,
De ce te-ntorci cu ce-i amar,
De ce regret la fel de fapt,
Că mi-ai plăcut, că mi-a păsat,
De ce te caut iar pe drum,
Cum n-am făcut-o pânacum,
Și nopți târzii petrec la geam,
Gândind la tot ce nu pierdeam
De nu eram nebun.
Și am atâtea să îți spun,
Atâtea doruri să adun,
De aș vorbi nepedepsit
De toți cei ce m-au părăsit,
Că azi e nimeni de-auzit,
Și nimeni să mai strâng în brațe.
Și-oricât de rece-n mintea mea
Cu pieptul de mi-ar condensa,
Ce îngeri de sub cerul gri
Te-au pus, nedreaptă să îmi fii
Și să te uiți cu ochii tăi
Spre ce-i ce s-au făcut mișei ,
Să treci mai iute ca o zi,
La cinte-ar fi făcut zâmbi,
Să mi te ia cu tot cu piept,
Să mi te ducă, cu regret,
Cu vorbe mari de înțelept,
Dar fapte fără cheie.
Să te dezlegi de mâna mea,
Să pleci nebună, inima,
Să-mi calci în uși pe drumuri lungi
Tu uragan, Femeie?! ...
sâmbătă, 23 septembrie 2017 | By: Andrew

Margini

Pe umărul ei mă trezesc uneori,
Și zâmbesc de parcă nu a plecat,
Și mă rog ca așa să am zori
Până-ntre scânduri, pe recele pat.

Pe umărul meu o simt, dimineți,
Și strâng brațul cu dor s-o cuprind,
În piept îmi răsar cântări de poeți
Cu sufletul vesel spre frunte-ai mă-ntind.

Pe umărul ei mă trezesc, scos din vis,
Și-i dulce răsăritul ca victoria Plevnei,
Mă uit spre minunea ce am cuprins...
Dar mă trezesc pe marginea pernei. 
joi, 21 septembrie 2017 | By: Andrew

Rugă iubirilor

Ajută-mă Tată, Să vărs acest năduf din cutia iubirii!
Și aș cere, deși împotriva firii,
Să mă lași să nu mai iubesc vreo-dată,
Dar știu că dragostea e de la Tine,
Și cineva trebuie s-o-mpartă.

Ajută-mă cer, Să nu-ti văd astrele arzânde!
O vreme să uit de simțirile plăpânde,
Ce-mi sapă șanțuri grele în dorința de profund,
Ajută-mi cer, să uit de inimile seci,
Și-n tine să cad ca un luceafăr arzând...

Ajută-mă Tată, să-mi scriu lecția cu sânge,
Și dacă n-am s-o învăț vreo-dată, măcar,
Unii de-or citi-o să-nțeleagă cum frânge perfid,
Minciuna și-orgoliul tot ce ne dai Tu în dar,
Și plânsul de după-i acid.

Ajută-mă Tu, Susur blând și dulce,
Să mi te regăsesc în ochiul drag ce-aduce,
Motiv de jertfă  - trupul, cu tot ce mă animă,
Să mă scârbească lucrul,
Simțirea fie-mi divină,

Și-n adevăr mă poartă pe căi nebănuite,
Spre brațe de inimă, care smerite,
Îmi vor sluji drept ajutor potrivit,
Întărește-mă să fiu temelie pe stâncă,
Și nu mă lăsa, să mă feresc de iubit,
Ridică-mă Tu, să nu apun încă!