Să uităm...

Undeva,
Între tine şi noi,
E mâna ta!
Ţinută strâns căuş
Ca un zid nemărginit
Fără ferestre sau uşi.
Undeva,
În timpuria depărtare
E cineva
Cărând o amintire...
A lui, a ta,
O veşnică dezamăgire
Care te leagă de copilarie.
Undeva...
Cândva,
Spuneam că eşti tu
Şi eşti a mea,
Dar timpul s-a schimbat,
Şi oamenii cu el,
Precum şi visele...
Aruncam speranţe peste timp,
Împreună, visând,
Acum toate sunt doar
Cele care
Nu se vor mai întâmpla
Şi doare gândul
La imaginea ta
Îndeplinind un vis
Lângă alţi ochi să-l vadă!
E muncă de corvoadă,
Acum, la timpul de adio,
Atâta nedorită dramă
Care cicatrizează...
Vino! Să uităm doar!
Să uităm!

Un alt răspuns...

De câte ori să tot repet?
Rămâi în urma mea, Dalilă!
Şi timpuri vechi n-am să regret,
Îmi caut ochi pe altă filă.

Şi-am să întorc pagini întregi,
De-ar fi să caut ne-ncetat,
Tu însă n-ai să înţelegi
Ce-nseamn-a fi uitat...

Nu-mi cere azi să iert din nou,
Nu am alţi ochi să poţi întuneca,
Cuvântu-ţi fals n-are ecou,
Căci m-ai răcit spre-a mă usca...

Şi-oricât de mult te-aş fi cerut,
Tu nu mi te-ai lăsat pe piept,
Visând să fii cu împrumut
În braţul altui fals adept.

Ce-mi stai îngenunchiată-n cale,
Cu râuri largi de pocăinţă?
Nu-i adevăr în gândurile tale,
Şi-n slaba ta fiinţă!

Aşa cum îmi spuneai pe înălţimi,
S-alegem azi, cărări despărţitoare!
Şi să sperăm că printre heruvimi,
Ne vom găsi, în văi nepieritoare.

Căci azi e prea târziu să ceri
Un piept deschis din fronturi destrămate,
De-ar trece alte patru veri,
Aceste răni n-or fi uitate...

Şi-n calea ta de-ai să-ntâlneşti
Un alt căutător de stele,
În pieptul lui să vrei să creşti,
Nu să cobori ascunsă în dantele.

Rămâi în urma mea, Dalilă,
Cu tot ce eşti şi crezi c-ai fost!
Dau căutării altă filă,
Un alt capitol, un alt rost...

Dezolare

E frig din tine afară
Şi norii se strâng,
Iar ploi mă-nconjoară
Din codru în crâng...

E beznă-n privirea
Ce nu te iubeşte,
Îndurându-ţi mâhnirea
Ce pururea creşte;

E aspră cărarea
Fără pasul pereche,
Şi neagră e zarea
Fără lună de veghe,

Trist e urcuşul
În stânci de durere,
Unde-şi are culcuşul
Dorinţa de a te cere...

Pustiu pe stânci

Părăsit pe o stâncă
La-nălţimi răscolite de vânt,
Amorul îşi caută încă
Discernământ,

Nebun îmbrăcat cu pasiune,
Azvârle dureri către cer,
Şi ceru-ndărăt îi azvârle
Mister...

"Să-mi tune în creştet
Despicat să mă ştiu,
Decât să mă sting prea încet
Şi pustiu!"

Părăsit pe o stâncă,
Între peşteri uitat,
Amorul mănâncă
Dureri neîncetat...

O vorbă

Rămân din nou ascuns în paginile unei cărţi,
Privind ţintă în calea unei vorbe.
Încerc cu greu să văd iar cum arăţi,
Cu ploi pe creştet şi sufletul în robe...

O vorbă regăsită aiurea, la-ntâmplare,
În lungul discurs al unui filosof,
Pe-o pagina de carte oarecare,
Rostită din suflet şi nu din ceafă sau pantof.

O vorbă de moment, în clipa veşniciei
Ce înveleşte sufletul cu raze vii de slavă,
O vorbă unică, ce spusă numai ţie,
Coboară inima din înălţimea ei concavă.

Cu ochii mari, cu faţa botezată-n ploi,
Cu sufletul deschis ca astă carte,
Puneam un tremur pe genunchi-ţi moi...
Dar inima-ţi simţea în parte.

O vorbă spusă oarecum, atunci în ploi de vară,
E-acum o vorbă oarecare,
Ce-mi stă pe suflet ca povară...
O vorbă de amor ce mi se pare
Un tren năprasnic, nefiresc,
Un gând am vrut doar să-ţi arăt în zare,
Nefericita vorbă: ...

Ce drum înlăcrimat...

Ce drum înlăcrimat!
Pustiu de sticlă arzătoare,
Se-aşteaptă mângâiat
De paşii care ştiu că doare
Să pleci spre nevăzut...
Şi drumul e atât de mult,
Atât de netedă cărarea,
Îţi pare-atunci când doar priveşti
Cum alţii cad şi nepăsarea
Te face să orbeşti.
Dar să arunci cu talpa înainte
Pe drumul către-ndurerare,
E-un test de suflet ce pe frunte
Îţi va sculpta cu nepăsare
Ştiinţa unei văi umbrite,
Secretul unui plâns în taină
Şi tainele nefăurite
Ce îţi vor dărui o haină
Ţesută cu răbdare.

Sunt doar cuvinte, ţi se pare,
Iar gândul tău călugărit în piscuri
De mult dezinstituţionalizate,
Supus perverselor mici riscuri,
Aleargă un ecou de carte
În domuri iscălite fals.
Sunt doar cuvinte...
Şi-atâtea fraze încâlcite
Care te par a fi deştept,
Îşi vor întoarce arma către tine
Şi n-ai să poţi să le ţii piept
Bătrâne...
Tu n-ai trecut prin vremurile-apuse,
Ci ele, mai cu râvnă, trecut-au peste tine,
Şi-acum orgoliul te reţine
Să pleci urechea, să-nţelegi...
Când mersurile-s reci,
Cărări anevoioase,
Când vii şi nu mai pleci
Şi cerurile-ţi joase
Te ţin legat de stânci...
Te pleacă-n rugăciune,
Ascultă în tăcere
Şi uită a mai spune
Că sufletul îţi cere
O minune...
Tu însuţi eşti,
Acoperit de ere glaciare,
Un foc din sobele cereşti,
Într-un vârtej, lumească nepăsare,
În palme potrivite,
Un susur blând, precum e El.
Ce drum înlăcrimat deschide
Porţile spre cer...!

Împrieteneşte-te cu Dumnezeu

Trestie scăldată-n cânt,
Firav om, stii unde eşti?
Alergi ca orbul după vânt,
Încrezător în basme şi poveşti...

În jurul tău sunt mulţi
Cu ochii grei ţintiţi spre tine,
Ei înşişi ţin poveri pe frunţi
Şi false vorbe de mai bine.

De multe ori, cauţi prietenii
În astă vale de durere,
Căci ţi-a ajuns singur să fii
Şi nimeni să audă când inima îţi cere.

Şi rareori găseşti un suflet
Să-ţi fie bun tovarăş pe cărare,
Să aibă-n inima un cântec
Şi-n palme binecuvântare...

Te-ncrezi neştiutor în unii,
Ce au neadevăr pe buze,
Ei strâng haini comoara lumii
Şi ştiu prea bine să acuze.

De ce să ne lăsăm pe val
Descurajaţi de gurile nedrepte?
Un suflet doritor e un smarald
În braţul astei lumi defecte...

Să-ntinde-m mâna, sinceri şi curaţi,
Să fim prieteni, tu şi eu,
Şi împreună, de dragoste legaţi,
Azi,
Să ne împrietenim cu Dumnezeu!