Era...nebună în simţire,
Cu gură plină de cuvinte,
În ochi, culoare de uimire,
Cu palmele - morminte.
Era cu buza-i de durere,
Un lanţ ce slobozea mâhnirea,
Şi nu puteam ceva a-i cere,
Îmi oferea, întemniţându-mi firea...
Era cu părul de gândire,
Din cele mai nespuse cugetări,
Şi le vedeam cum toate spre zidire,
Slujesc, cascadelor în scări...
Era cu sânul îndulcit de dor,
Ca laptele ceresc şi mana,
Iar din avântul incolor,
Se desprindea nestăpânită rana...
Era cuvânt ce dă culoare,
Dar tot mereu era şi faptă,
Era un junghi, vroia să mă omoare,
Să mă treazească-n zori, mai coaptă.
Era cu trupul mlădios,
Ca un poem ce-mbrăţişează cordul,
Sudori s-arate-n trai frumos,
Cât de departe-i nordul.
Era în coapsele-i nestăpânite,
Înţelesul negăsit de mulţi,
Care izbea-n privirile-ndrăcite,
Ca vântul greu pe şubredele punţi...
Era! Şi este, dacă a fost vreodată,
Fără imagini de prisos,
Copil, femeie, dar mai ales o fată,
Un trup firesc... cu sufletul frumos!
Postări
