Mijlocire

Cu susur blând în valuri furtunoase,
Cu glasul părintesc de mângâiere,
Cu mână tare, prin văi întunecoase,
Şi alifii de suflet când strigă a durere...

Cu grija Ta, căci alta nu-i cerească,
Sub ochiul Tău cu binecuvantare,
La sânul Tău, cu voia Ta să crească,
În piept cu suflet nou, în inimă iertare.

Aşa s-o porţi acolo unde merge,
Lumina dulcelui trecut uitat,
Tu, lacrima mereu I-o şterge,
Şi ţine-o Tu, în chip neîntinat...

Trei

Cu trei degete nebune
Deschid pe trupul de mister,
În fiecare zi o lume
În care nu-s nebun să sper.

Trei degete duse,
Deschid o cale-naripată,
Pe cărări nicicând nesuse,
Şi întoarse iar, odată.

Pe foi de ceară cu cerneală,
Din roşul gândului tăcut,
Cad trei degete far' oboseală,
Amorţite de trecut...

Pas lumesc

Cum pasul tău în lumea asta,
Încă poate să îmi calce
Pe durerile uitării!...
N-au fost răni atât de-adânci,
Decât cele de pe urmă.
Stârvul cald al denigrării,
Cangrenat ipocriziei,
Ţi se pare încă glumă,
Când tu treci nepăsătoare,
Proclamând că ai tărie.
Dar mă rog iertări să fie,
Căci nu ştii, când treci,  că doare,
Că nu ştii, murdaru-ţi nume,
Cum îl pierzi, strigând mai tare
Nepăsare, ignoranţă,  ură,  ură...
Cum pasul tău în lumea asta,
Ochiul tău întors a scârbă,
Mâna ta ce-mpinge grabnic,
Gândul tău ce mă evită,
Gura ce o laşi durerii,
Să-ţi sărute gura mea...
Toate calcă zdrobitoare,
Verde-n suflet a durere,
Răni deschise a uitare...

Solus ipse

Fiecare secundă omite clipa.
Din timp în piept,
Din ceas în inima uitată.
Uimire.
Sunt gol de timp, Tată!
Nu-mi lăsa mâna gândului,
Să ducă sfânta-Ţi promisiune,
Lângă rămăşagul tuturor,
Făcând capăt rândului
De aşteptări-decor.

Şi tu? Tu ce-mi stai pe coamă?
N-ai fost culoare, nici contur,
Perioadic fost-ai ramă,
În tabloul trist, fără de timp.

Tablou trădat!...de propria-ţi crezare...
Ce ai visat? Că ochi frumos,
Ori buză dulce, te-ndreaptă către binecuvântare,
Aşa...fără de plată?
Da! Plată cere orice nefericire,
Mascată-n aşteptare,
Căci dacă nu capătă,
Întinderea mâinii se-ndreptă
Spre altă ispitire.

Se cumpără, se vinde.
Şi preţul valorilor mele
Nu merită cheltuiala.
Obiectul fără suflet prinde,
Cu gheare dulci de sufletul căutător,
Ca sângele-n mătase, ca boala...

E linişte! Am rămas doar noi...
Încep să cred că ai să pleci şi Tu,
Şi nu spre a veni, ci spre a spune "nu",
Timpului meu.
Nu-mi stă-n fire aşteptarea,
Mai bine Ştii, decât pot înţelege,
Dar la răspunsul Tău,
Din nou se umple zarea
Cu lacrimile pe care nimeni nu le şterge...

Toţi au plecat,
Căci plată n-am avut,
Şi m-am păstrat în nefirescul lor,
Cu suflet.
Poate că încă mă blesteamă,
Ori nu le pasă,
Deşi plecarea lor a fost de-ajuns...
Rămâi Tată! Sau Ia-mă!

Schimb

Lasă-mi inima ta, când pleci,
Pe stele păşind fără să priveşti înapoi,
Şi pe lângă lună când treci,
Să-ţi aminteşti de noi!

Lasă-mi inima ta, s-o am lumină,
Şi să-mi zâmbească fără încetare,
Iar când te întorci, fără vină
Să-mi vii, fără motiv de-mpăcare...

Îţi îmbrăţişez paşii plecând,
Şi-acopăr urma ta cu ape din oglinzi,
Aştept venirea ta nemeritând,
Sărutul tău, speranţele să-mi prinzi.

Captiv în palma ta cea rece,
În al plecării ceas, te caut ca atunci,
Când ne temeam că timpul trece,
Şi prea des ne întâlneşte la răscruci.

Dar azi, când pleci, uită-ţi inima,
Uit-o în pieptul meu o veşnicie,
Şi să te-ntorci clipă de clipă după ea,
În schimb să las inima mea...doar ţie.

Palmă în palmă

Palmă în palmă,
Când răsare lumina legământului,
Aşa adorm sub aşternutul cuvântului
Nespus.
Şi tu eşti atât de calmă...

Te port în ochii amintirii:
Un somn adânc şi tresăriri curate,
Şi număram secundele în parte,
Iubind,
Căci preţuiam odorul amăgirii...

Nimic nu te ajunge,
Amintirile-s trecute de parcă nu erai,
De parcă nu tu-mi cereai,
În ger,
Odinioară, iertări înlăcrimate-n sânge...

De-ar fi la fel acum,
De-aş fi eu acela azi, să cer cu plâns,
Ştiu doar că tu m-ai fi cuprins,
Amăgitor,
Doar să mă laşi, să-ţi vezi de drum...

Palmă în...
Cu visele şi plânsul mult prea des,
Aşa adorm, căci am ales,
Iertarea,
Ce nu mi se oferă azi.

Dintre nespuse

Unde eşti?
La braţul cui zâmbeşti?
Pe alei de amintiri tomnatice,
Singur, cuvintele romantice
Se spulberă-n blestemele cereşti...
Ha! Singurătatea! Prietenă mi-era odată,
Înainte să te ştiu uitată...
Uitat la rându-ţi m-ai lăsat,
Şi te ocupi de ignorat,
Manifestând o ură tipică
Celor ce aşteaptă, dar de la care nu m-aş fi aşteptat...
Detestabil! Şi când te-arunc
Din mine ca lava din vulcan,
Rămâne strâns-o amintire, un prunc,
Câteva luni şi-un an,
O pereche de tălpi fără pereche,
O gleznă, un zâmbet, un tremur nebun în nebunii,
Scânteile din stele de după ureche,
Şi-acele mii şi mii
De doruri nespuse.
Pare-se că strânse,
Mai multe-s bune pe care le prefer,
Şi-n chinul solitar mi-ofer
O clipă-n doua scene:
Cât de frumoasă erai când tăiai roşii!
Cât de senină în orizontul meu,
Când te-ntindeai alene
Pe verdele din suflet.
Te urăsc, cu iubire,
Pentru fiecare fericire,
Cu care m-ai blestemat!
Mi-ai promis,  m-ai iertat,
Şi toate au fost false!
Ca visul amintirii,
Şi amintirea visului în nebunia firii;
Şi vreau, rărunchii să mă lase,
Coapsele minţii şi suflul ce-mi aduce,
Trecutul în nocturne, să-l duc precum o cruce,
Dar singur.
Căci tu urăşti!
Ignori, zâmbeşti...
Mă judeci. Ce scop sărac al unui trai...
Dar când iubeai...
Atunci...