Judecător

Du-mă pe altarul tău murdar,
Şi leagă-mă plecat,
Hotărăște-mi viaţa la un zar ,
Şi spune-mi ce-ai aflat.

Judecă-mă tu, sărac neştiutor
De cauze şi vreri,
Cum judeci neputinţa
Când te pleci printre poveri. 

Șablonul tău cu vechi păreri,
De ascultai cum ți s-a spus,
Se prefăcea în primăveri,
Pe cei ce nu ți-s mai presus.

Dar pui și tai ce ți se pare-n plus,
Când nu e locul tău sa judeci,
Te propovăduiește supus,
Da-ţi urlă sângele pe mâneci.

În ochii tăi nu urcă nimeni,
Şi-n jos, semeț,  te uiți la toți,
De te-ai vedea, cum trist, tu semeni
Cu noi, cum nu socoţi.

Şi când ai să te ai tu singur,
Ori poate ocărât și alungat,
Se-ntâmplă doar pentru ca sigur
După masura-ţi, ţi s-a măsurat. 

Indiferent

Mă ascund
de stâncile în care, tinerele priviri,
mult prea puţin inocente,
Mă izbesc.
În străfund,
Alerg. Aleg negura în pofida unor amintiri
Ale căror simţiri adiacente
Le urăsc.

Îmi lipsesc,
pierdut în dorinţele de-a mă uita,
Schimbările îmi schimbă cursul,
şi nu mă recunosc.
Indiferent, citesc,
În ochii tuturor întenţia de a scăpa,
Invidia le opreşte pulsul
Şi nu mă mai cunosc.

Nu-mi pasă,
Şi e dureros de-nălţătoare vina,
Însă mă tem că sunt întoarse,
toate...
Şi-mi lasă,
Gândul inima să cradă că lumina,
E-n picuri de-ntuneric arse...
Poate.

Echilibristică-n noroi

Calci,  prea neatent, peste toți, 
Și gândul că ești mai mărit te-adapă,
În turmă te înduri de ce nu poți, 
Când sângele se face apă...

Și se ridică unii uneori, 
Te prind de talpă și te leagă, 
Tu îți vezi călcâiul printre nori 
Dar ți-e urechea bleagă...

Te vezi de neclintit deși, 
De multe ori te razemi între garduri, 
Şi-nvinuieşti noroiul,  că-ți greși
Dar tu înaintezi fără stindarduri.

Curat reclama-ţi te prezintă, 
Însuți te vezi mai bun ca noi, 
Dar neștiind,  devii o țintă, 
Făcând echilibristică-n noroi. 

Vară vină

Vară vină, că-i prea frig, 
Vino să mă-mbraci în soare, 
Să văd rândunele-n zare
Şi-n ecouri sa te strig.

Vară vină și bogată, 
Să ne ții pe toți bronzați, 
Prin vacanţe ocupați, 
Cât ești tu de adorată.

Văra vină cu o ceată, 
De cărări ce nu le-am fost, 
Și pe drumuri să-mi fac rost, 
As putea oare vreodată... ,

Vină vară să mă frig, 
Printre raze să-ți zâmbesc, 
Pălării să-mpodobesc
Inima să ți-o câștig.

Vină vara să mă scoată
Din zăpadă și din ger
Și către un alt mister
Să-mi arunce viata toată

Și-n ecouri să te strig, 
Cât ești tu de adorată, 
Aş putea oare vreodată
Inima sa ți-o câștig.  

Insensibilem

Când te strâng de mână-ncet,
Şi zâmbeşti nebănuită,
Să nu mă crezi, căci cu regret,
Te dezmeticeşti robită...

Când te-adun din colţul minţii,
Şi te pun pe piept să-mi stai,
Să nu uiţi că-n suflet dinţii
Nu-mi rânjesc a colţ de rai.

Când cuprinsă-mi stai pe braţ,
Şi-ţi asculţi pe gat sufarea,
Să nu te crezi, citind în zaţ,
Cum că-mi creşte adorarea...

Când pe buze mi te dai,
Atât de nepreţuit de dulce,
Spune inimii: "Tu stai!"
Şi cu mintea nu te duce!

Când din când în când o vreme,
Vine şi te strigă dorul,
Tu afundă-te-n probleme,
Amintirea-mi să-şi ia zborul.

Şi mă preţuieşte, dragă,
Doar în ceas de singur gând,
Când durerea stă să tragă,
Lacrimile rând pe rând...

Şi mă cheamă doar în ceasul,
Când de nori nu-ţi mai vezi gândul,
Când te îngrozeşte falsul,
Şi te sperie urâtul.

Când sunt bun, nu-s bun de-a dreptul,
Dar din rău, adună bine,
Şi când vine iar, regretul,
Să mă-nvinuieşti pe mine...

Neîntâmplător

Mai ceva decât licoarea lui Bachus, 
Turnată-n cele mai mari și de preț stacane, 
Mai ceva decât dorul de umbră la câmp 
Sub un arbore ce miroase-a castane, 
Mai ceva decât vlaga ființei, 
Aruncată în chinuri de păcat și pedeapsă, 
Mai ceva decât puterea dorinței 
De-a învinge luptând fără-o coapsă, 
Mai tare ca dorul, de departe,  de casă
Mai tare ca vârful ce-i cuib pentru vulturi, 
Mai falnic decât un dușman ce se lasă 
Învins când e-afundat  în tumulturi. 
Mai măreț ca apusul unei minți geniale
Ce se pierde-n nebuna nebunei iubiri, 
Cum atâtea mărețe ajunse banale, 
Ocolind o rațiune și ascultând de simțiri. 
Mai mare ca marea cu scrisul de doruri, 
În sticle-aruncate în larg, 
Mai mare ca plânsul pe obraz la sosire, 
Când așteptări și emoții se sparg. 
Mai mare e cerul și-albastru în toate, 
Căutând în pricină un loc de scăpare, 
Mai mare și sigur,  fără loc de vreun poate, 
Când nimic nu-i lăsat la-ntâmplare.

Mai tare ca brațul ce nebun, iubitor, 
Își apără țara și pământul de-acasă, 
Mai tare ca vântul ce năruitor, 
Ridică-n văzduh,  tot ce prinde și lasă. 
Mai tare ca însuși cel de pe urmă dormit, 
Când patul de scânduri ți-e loc neales, 
Mai tare ca vrerea de a fi muțit
Când vorba ți-e proastă , sau de ne înțeles. 
Mai tare ca plopul stejarul, sau fagul, 
Căci toate-n final cad și putrezesc, 
Mai ceva ca frumosul, și dorul și dragul, 
Căci toate se sting când totu-i lumesc.  
Mai strâns decât lanțul ce-i ține pe vii
La fel ca pe morți, îngropați sub o vină , 
Că-i dreapta ori  nu,  asa stat-au cu mii, 
Răzbunați doar când Marea Uitării e plină. 
Mai tare ca piscul ridicat omenește, 
De-a ajunge unde nu-i e permis, 
Mai tare ca zdruncinul ce din munți se pornește, 
Când muntele-i pus în adâncuri închis. 
Mai tare ca valul și vorba și ceasul, 
Totuși Susurul Blând ce alunga-orce nor, 
Din înalt El privește milostiv către valsul
Ce noi credem ca e întamplator.

Rostul pâinii

Glumeau bătrânii 
Ce s-au dus, 
Că rostul pâinii, Gândul spus, 
Și fapta bună , 
Nu rămân nepedepsite, 
Și-n orice zi din lună , 
Păzește-ți cele negrăite ,
Căci tot ce ai și ții nespus, 
Clădesc în tine rostul pâinii. 
Așa glumeau cei ce s-au dus, 
Ajunși de gând, din urmă, toți bătrânii