Când moare dorul

Un ultim pas către nimicnicia
De-o viaţă şi ceva,
Mă poartă către vina ta!
Desişul calm de patimă şi fum,
Cu roşii candelabre de necunoştinţă,
Cu mângâieri de aur şi verzi fântâni
De lacrimi în dorinţă,
Mă strâng de tâmplele simţirii,
Pân-or plesni ca două roşii coapte,
Sătule de transpirat în soare...
Când moare dorul?
În orice furtună mă arunc suicidal,
Parcă potrivnic firii mele,
Doar el mă ţine demenţial de plutitor
Pe piscuri...
Când moare dorul?
Îndes în sânu-mi orice riscuri
De-a fi mai bun, mai rău şi de-opotrivă,
De-a fi cel veşnic împotriva tuturor...
Şi-i dureros de bulversant,
Deloc benefic şi parcă prea istovitor
Şi agasant...
Când moare dorul?
Mi-e dor să nu-mi mai fie
Nici azi, nici mâine şi nici ţie,
Ca după ploi de vară să nu visăm plimbări,
Ca după nopţi cu ploi să nu-ţi mai simt iar zborul...
Când moare dorul?
Ca ultimă, dulce pedeapsă
A celor ce preferă un gând aortic mai degrabă,
Decât un circumvoluţios pompat continuu de logisme,
Un dor e-un şir de pesimiste
Frumoase de dorit!
Un dor e ca o roabă,
Băindu-se în nopţi cu lună plină...
Umplând până şi sufletul curat
Cu-atât de multă vină.
Când moare dorul?
Nu cred că voi afla iertare în actul meu sisific,
Pedeapsa, ca atare, mi se cuvine
Şi o primesc fără să vreau cu o plăcere acră,
Deşi povara atârnă mai greu pe suflet
Şi mai intens pe gând...
Mă întreb: Când?
Când moare dorul...?

Leagăn

Te îmbrăţişez cu buzele,
Căci acolo vrei a rămâne în miez de beznă,
Sub pânzele căldurilor eterne,
În leagănul graiului meu.
Te înveleşti în limba ce te strânge cu ardoare,
Sub cerul gurii, liber,
Al tău acoperământ, însă, fără soare.,
Fără porţi de rai, fără nori...
Ţi-e dat să te închizi pe gâtul vibrat
De dorul tău nemângâiat aproape niciodată.
Să ai un somn de piatră,
Să-mi ţii şi mie ploi să mă adoarmă!
Îţi continui existenţa cu un vis,
Un preludiu ce se sfarmă
În zori, cu primul tău sărut,
Prima scânteie, oglindă către paradis,
Apoi tumult!...

La fel...

Să-mi ierţi căci n-am
Sufletul pavăză inimii,
Şi nu-ţi sunt cum credeam,
Motiv şi sens iubirii...

Să-mi ierţi căci ieri
M-am pictat pe trupul tău,
Ca azi tu să disperi,
Iar eu să rămân rău...

Aceeaşi tu cum nu te ştiu,
Ai fost mereu, eu orb,
Eram, te căutam, dar viu!
Azi mort mă am în gât de corb.

Aceeaşi ei te inconjoară,
Mai mult acolo decât eu.
Când prea greoi, tu prea uşoară,
Departe, altfel şi mereu!

Nu-i timp în loc să fim,
Nu eşti, să-mi fii doar mie,
Nebuneşte suferim,
Pe-o amintire ruginie.

Şi m-am întors în drumu-ţi iar,
Tu plânsă, dar la fel,
Când cer înaintând c-un dar,
Mai demn se-nalţă un viţel...

Postum

Mă vei asculta vorbindu-ţi
De după piatra funerară,
Cu glas încet şi încă tremurând,
Ce cald era afară,
Ce rece-i în mormânt...
Mă vei auzi strigând speriat
De sub un strat cu veştede speranţe,
Înmiresmat de rădăcini de tei,
Aici mă strâng balanţe,
Mustrat de plânsul ei...
Mă vei chema în amintiri de-o clipă,
Pe-un gând istoric rătăcit,
Mă învelesc în pătura mortuară,
Rămân nestingherit
Cavoului povară...
Clădesc prin trupul scurs în tină,
Poate o stâncă mai târziu,
Ca ani lumină de acum,
Să-ţi pui solide temelii de viu
Pe nefiinţa-mi veşnic drum...
Şi tac acum!
Oricum nu mă auzi!
Voi fi atunci... comoară.

Impresie matinală

Pe obrazul tău,
Lumina zorilor de zâmbet, alungă
Înmiresmatul val de necunoaştere trupească...
Te văd! Te văd pentru totdeauna ca pe un cântec,
Memorat de un nebun cu suflet hâd într-un frumos total.
Eşti punte de vâltoare, din tumult pe mal...
Iartă-mă că te privesc fără să-mi ceri,
Când dormi, când râzi,
Când mă izbeşti de sânul realităţii, înlăcrimată graniţă
Spre tine, fără milă...
Şi disperi... dorindu-mă în tine dar departe.
Te văd! chiar dacă îmi iei lumina ta din gură,
Te văd pe pieptul meu, ca după maraton, de neoprit,
Nesătulă de atâta drum alergat pe loc în noi
De pe obrazul tău.
Lumina zorilor o împărţim frăţeşte,
Şi tot ce văd, ce vezi, vedem în doi!

Întristare

Pentru ce să-mi strigi durerea
Mai adânc decât ai pus-o?
Pentru ce să-mi iei tu mierea
Şi în loc să-mi pui amarul
Şi averea,
S-o-nmulţeşti, s-o pierzi apoi,
Nu în noi ci doar în tine!?
Mâine, ştiu că n-am să fiu
Decât sânge purpuriu pe flori...
Căci tu mă pierzi cu voia mea
În gropi de lei neîntrupaţi,
În negri nori, fără aripi să-i străbat,
Mă legi de tine să mă zbat
În dependenţe derizorii şi, scăpaţi
De ochii lumii într-o zi,
Tu mă laşi cerşindu-te...
Pentru ce îmi eşti să-ţi fiu,
Când nu pot fi pentru mine măcar,
Pentru ce să fim uitaţi,
Într-un timp de azi pe mâine,
Când sfârşesc fără să fiu, în zadar, plângându-te!?

Se răstoarnă care...

Se răstoarnă care
Pe sinapse reci,
Legi de frunză verde
Legate-n tălpi,
Pe străzi alene le petreci
Şi mi le reproşezi
Isterizată!
Zâmbesc frigorific,
Imi pieptăn palmele în tremur
Şi ţi le şoptesc pe spate
Urlândumă-n tăceri,
În tine, În zadar!
Se răstoarnă care sparte,
Hoţii minţii fură
Plăceri mizere până mor
În fiecare clipă ca un dar!
Eu plâng pe marginea ta,
Tu îţi scuzi nemărginirea
La capătul neţărmuirii mele
Şi ne scăpărăm la poli
Până ne ascuţim firea
Cu boli neuro-contemporane.
Se răstoarnă care pe şine de tranvai,
Spiţe cad sub anvelope,
Te culeg din iad în rai,
Sub unghii, în sincope...